Prin Minority Seif Pack spre ţinutul scaunelor secuieşti

Recent a avut loc la Budapesta şedinţa plenară a Forumului Reprezentanţilor Maghiari din Bazinul Carpatic, şedinţă încheiată cu o rezoluţie care susţine în mod unanim iniţiativa cetăţenească europeană pentru minorităţi, Minority Seif Pack (MSP), prin care se cere garantarea drepturilor minorităţilor naţionale autohtone în Uniunea Europeană. Liderul MSP-ului este Hans Heinrich Hansen, fost reprezentant al „persecutatei“ minorităţi germane din Danemarca, iar supleantul acestuia este – ghici ciupercă ce-i – nimeni altul decât Kélemen Hunor, actualul preşedinte al UDMR. Nu trebuie să fii un subtil cititor în subtext pentru a înţelege că această „iniţiativă cetăţenească europeană pentru minorităţi“ a devenit noul portdrapel al UDMR întru susţinerea ultimului proiect de autonomie teritorială a ţinutului secuiesc. În esenţă, el reprezintă resuscitarea visului lui Láslo Tökes şi a unui alt proiect de lege din 2014, având în paralel şi scopul de a le demonstra votanţilor că fruntaşii uniunii nu ard gazul de pomană. Depus la sfârşitul anului trecut în Parlamentul României de către deputatul UDMR Kulcsár-Terza József-György, noul proiect propune revenirea la organizarea administrativă pe scaune a ţinutului secuiesc, cu un preşedinte ales o dată la 4 ani, parlament şi guvern mascate sub denumirea de Consiliul de autoadministrare al regiunii şi Consiliul de autoadministrare al scaunelor. Evident, se cere ca limba maghiară să fie recunoscută ca limbă oficială. După modelul Ungariei, care nu îi tratează pe românii de peste Tisa conform cerinţelor MSP, ci exact invers, proiectul nu pomeneşte nimic despre statutul pe care îl vor avea românii din viitorul ţinut al scaunelor. Pe vremea Tribunului, se lansau tot felul de petarde electorale privind epurarea etnică a românilor din zonele cu populaţie preponderent maghiară. Din fericire, a vorbi în Europa secolului XXI despre epurarea etnică a românilor de către secui în sensul strict al cuvântului, este o inepţie. În acelaşi timp, nu se poate nega că, în mod surprinzător, fenomenul izolării românilor, cu sau fără intenţie, datorită monolingvismului maghiar, a luat proporţii după 1989. În consecinţă, dacă nu învaţă ungureşte, românilor nu le rămâne decât să plece. Să ne înţelegem: Secuimea nu înseamnă nici Tîrgu Mureş şi nici Cluj. Inima Secuimii bate în satele şi orăşelele din Harghita şi Covasna, unde doar bărbaţii mai vârstnici îşi mai amintesc ceva din româna învăţată în armată. Majoritatea femeilor, unele chiar învăţătoare sau profesoare şi copiii, nu ştiu o boabă româneşte. Mai nou, nemaifiind obligatorie armata, şansele ca un tânăr secui de la ţară să deprindă niscaiva vorbe româneşti sunt nule.

Una e să fii român majoritar pe malurile Dîmboviţei şi alta e să fii român minoritar la Cristuru Secuiesc

Aşa a fost şi este înţeleasă autonomia culturală a minorităţii maghiare din acea zonă şi acestea sunt rezultatele ei reale, iar autonomia teritorială va agrava situaţia. Se va ajunge ca pe vremea defunctei Regiuni Autonome Maghiare, unde nu puteai cumpăra nici măcar o pâine dacă nu vorbeai ungureşte. E foarte uşor să vânturi sloganul autonomiei teritoriale în faţa unei populaţii care nu are alte surse de informare decât mijloacele mass-media în maghiară şi este firesc ca, în speranţa unui trai mai bun, János báci din Racoş sau Belin să se închine spre Budapesta precum arabii spre Mecca. Pentru că el asta speră să obţină prin autonomia teritorială – spijinul material al fraţilor de peste Tisa. Ba mai mult, a fost încurajat să creadă asta. Să ne amintim că, în urmă cu vreo 20 de ani, anumiţi politicieni de la Budapesta promiteau fiecărui etnic maghiar din România o indemnizaţie lunară ademenitoare. Până şi ceangăii din Moldova şi-au scos atunci certificate de maghiar şi, asemenea secuilor, aşteaptă în continuare himericii forinţi. Şi pentru că nu-i explică nimeni că Ungaria are problemele ei şi nu pare deloc dispusă să depăşească limita sprijinului lozincard prin eforturi financiare reale, lui János báci îi surâde şi visul ultranaţionaliştilor maghiari de refacere a Ungariei Mari prin alipirea Transilvaniei. La vremea când radicalii lui Láslo Tökes cereau autonomia ţinutului secuiesc, au existat la Bucureşti voci care acuzau conducerea României de inflexibilitate şi lipsa unei viziuni moderne, internaţionaliste în privinţa pretenţiilor politicienilor maghiari. Se invoca formalismul graniţelor intraeuropene, ignorându-se faptul că una e să fii român majoritar pe malurile Dîmboviţei şi alta e să fii român minoritar la Cristuru Secuiesc unde, fie datorită unei oneste necunoaşteri a limbii române, fie din şovinism iraţional, rişti oricând să ţi se servească „internaţionalist“ un dârz şi hotărât „Nem tudom románuk!“ (Nu ştiu româneşte). Până când proiectul domnului Kulcsár va fi dezbătut în Parlamentul României, se impune o clarificare: Respectivul proiect trece sub tăcere faptul că PIB-ul judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş este departe de a putea suporta cheltuielile autogestionării, inclusiv pe cele de susţinere ale unui aparat administrativ de dimensiunea celui propus. Dacă proiectatul Consiliu regional va avea 77 de membri, este lesne de bănuit inflaţia de fotolii la nivelul instituţiei preşedintelui şi al oficialităţilor celor opt scaune. În aceste condiţii, viitorii diriguitori ai ţinutului secuiesc nu vor renunţa la actualele subvenţii de la bugetul României pe care le primesc cele trei judeţe, ba invocând discriminarea, vor cere o suplimentare. Numai că, după ce dl. Kulcsár afirma în mai 2017 că secuii nu mai vor să fie slugi pe pământul lor natal, mă întreb dacă, odată deveniţi făloşi stăpâni datorită autonomiei, nu ar fi mai mult decât dezonorant pentru ei să primească în continuare simbrie sub formă de subvenţii de la statul român?! Întreb, nu dau cu parul.