Preşedinţia şi Parlamentul României au ajuns stabilimente destinate calificării la locul de muncă

După 1990, România traversează acum cea mai complexă etapă a existenţei sale post decembriste. Nici alegerile din 20 mai 1990 nu au ridicat în fața românilor atâtea probleme, câte au ridicat şi ridică alegerile din 2024.

Alegerile locale și europarlamentare din 9 iunie au întărit convingerea că politizarea excesivă a actului electoral a dus la creșterea accederii în funcţii alese a persoanelor cu CV-uri irelevante, ceea ce a băgat între paranteze promovarea pe principiul meritocraţiei. Se mizează din ce în ce mai mult pe „calificarea la locul de muncă” a aleşilor noştri, decât pe profesionalismul lor, probat anterior.

Calificarea la locul de muncă a candidaților este o opţiune păguboasă, aceştia neputând intra în atribuţii, decât după epuizarea perioadei de acomodare, lungă cât un mandat pentru mulți dintre ei. Lipsa competențelor profesionale va fi compensată în aceste cazuri cu implicarea fie a politicului, fie sub presiunea unor cercuri de interese.

În data de 23 noiembrie se declanşează ultima fază a alegerilor din anul acesta, alegerile prezidenţiale şi alegerile parlamentare. După exemplul alegerilor anterioare, se apreciază că viitorul României, va mai fi puternic marcat de rezultatul acestor alegeri. Pentru alegerile prezidenţiale şi-au depus candidaturi 15 persoane, pentru a căror aptitudini este greu de găsit un numitor comun.

Candidata Diana Șoșoacă (S.O.S.) a fost respinsă din competiţie de către Curtea Constituţională, măsură ce constituie deja un precedent periculos. Au rămas pe buletinul de vot 14 candidaţi, dintre care zece sunt reprezentanţi ai tot atâtor partide şi patru candidaţi sunt independenţi. Partidele care şi-au lansat prezidenţiabili sunt fie partide mari, precum PSD, PNL, USR, AUR sau UDMR, fie partide de buzunar.

Principalii candidaţi, în jurul cărora se croşetează scenarii de câştig sunt, în ordine alfabetică, Marcel Ciolacu (PSD), Nicolae Ciucă (PNL), Mircea Geoană (independent), Elena Lasconi (USR) şi George Simion (AUR). Din această listă nu s-a remarcat cineva, lansând o temă principală de campanie, care să aibă tangenţa cu fișa postului de preşedinte.

Mai toţi, cu o oarecare excepţie Geoană, şi-au lansat mai multe programe de guvernare, de parcă ar candida pentru funcţia de prim-ministru, nu de Președinte al României. Cu astfel de programe, un premier se prezintă în fața Parlamentului, pentru a obţine investitura. Mai toţi candidaţii evită principalele teme din fișa postului pentru care candidează, acestea fiind despre politica externă a României şi despre apărare şi siguranţă naţională.

O astfel de abordare are drept rezultat bulversarea unui segment important din electoratul român. Un recent sondaj de opinie a relevat faptul că 38% dintre românii dispuşi să meargă la vot nu şi-au conturat nicio opţiune privind candidatul preferat. Pentru intervalul 11-18 octombrie s-a executat un sondaj INSCOP, prin care românii s-au pronunţat asupra profilului viitorului preşedinte.

Rezultatul este concludent. Peste 70% dintre români doresc ca noul preşedinte să fie o persoană cu experienţă. Aproape 70% dintre intervievaţi îşi doresc un preşedinte pro-occidental. În ce priveşte dependenţa faţă de partide, aproape 45% dintre intervievaţi preferă un președinte independent, iar 42% preferă un preşedinte lansat de un partid.

Raportând această grilă la lista celor cinci candidaţi consideraţi a fi cu şanse, s-ar putea prefigura lista scurtă a celor doi finalişti din turul doi. Primii eliminaţi, încă din turul întâi ar fi Elena Lasconi şi George Simion. Rămân în competiţie pentru turul doi Ciolacu, Ciucă şi Geoană. În proiectele lor de ţară, candidaţii Ciolacu şi Ciucă au rămas cu reflexele de premier.

Vorbesc mai mult despre atribuţiile unui şef de guvern şi mult prea puţin despre atribuţiile Preşedintelui ţării. În zilele de 27-31 octombrie, au fost organizate după 10 ani, dezbateri cu principalii candidaţi Lasconi, Ciucă, Geoană şi Ciolacu. Organizatorul acestor dezbateri a fost postul de televiziune Antena 3 CNN, utilizând formatul unor dezbateri similare din SUA.

Electoratul românesc, din ţară şi din diaspora, a avut astfel şansa, pe care n-a avut-o nici în 2014, nici în 2019, de a asista în direct la exerciţiul democratic al dezbaterilor, cu care ocazie putem aprecia că acest electorat va merge la vot ceva mai bine informat. Dezbaterile au scos în evidenţă faptul că Elena Lasconi are lacune severe în ce priveşte politica externă a României.

Fiind solicitată să precizeze cum va proceda în rezolvarea unor probleme de factură externă, Elena Lasconi ne-a spus că va solicita soluţia de la „partenerul strategic”. Știrista cu prompter de la PRO TV, Elena Lasconi, l-a atacat sub centură pe Geoană, aruncând în spaţiul public informaţia că acesta cooperează direct cu şeful unei echipe de hackeri, care au influenţat alegerile în vreo 30 de țări.

O astfel de ştire a aruncat scena politică în aer, cu reverberaţii în exteriorul României. Știrea s-a dovedit a fi falsă. Mircea Geoană a avut în ultimii cinci ani funcţia de Secretar General adjunct NATO. Elena Lasconi a sperat să-i administreze astfel lui Geoană o lovitură mortală, care să-l scoată pe acesta pe tușă.

În realitate, Lasconi a reuşit să trimită o alianţă transatlantică, precum NATO, în derizoiu, sugerând că la conducerea alianţei poate fi infiltrat oricine, fără o temeinică verificare, respectiv că Mircea Geoană este omul rușilor strecurat în structurile NATO.

Dezbaterile, realizate sub bagheta moderatorului Mihai Gâdea de la Antena 3 CNN, au avut ca efect dezgroparea securii războiului anti-PSD, care se credea să fi fost îngropată de Klaus Iohannis la finele anului 2021, când a hotărât mariajul PNL-PSD cu scopul asigurării stabilităţii în România.

Sfârşitul stabilităţii politice în România

Pe scena dezbaterilor din Sala Rosetti a Parlamentului, atacurile reciproce dintre PNL şi PSD au constituit dovada începutului sfârşitului formulei de stabilitate şi chiar imposibilitatea de a fi extinsă în viitor. Sub presiunea obiectivelor campaniei electorale, candidatul Nicolae Ciucă a promis în scris şi sub semnătură, că „Sub conducerea mea, PNL nu va intra niciodată la guvernare împreună cu PSD. Nu este sănătos pentru democraţie”.

Sub aceeaşi presiune electorală, premierul Ciolacu a promis trei lucruri, că dacă ajunge preşedinte al României nu-l va numi premier pe George Simion şi nici AUR nu va participa la guvernare, că nu va numi un premier de la PSD, dând garanţia că PSD mai bine intră în opoziție decât să încalce aceste promisiuni.

Atât Ciucă, cât şi Ciolacu, prin aceste declaraţii, nu au reuşit decât să pună între paranteze stabilitatea României pentru următorii ani. Mai tolerant, Marcel Ciolacu a promis public, cu mai multe ocazii, că după câştigarea preşedinţiei este dispus să-l numească pe Nicolae Ciucă prim-ministru.

Ciucă a sărit ca ars, strigând „Niciodată!”, servindu-ne dovada că a intrat în politică şi nu a aflat că în acest mediu nu ai voie să foloseşti cuvântul „niciodată”. Asigurând naţiunea că dacă câştigă președinția şi PSD câştigă alegerile, primul ministru nu va fi al acestui partid, Marcel Ciolacu va relua practicile lui Băsescu şi Iohannis, ceea ce va fi o curată sinucidere.

Oficializând promisiunile sale, Marcel Ciolacu a ipotecat viitorul PSD-ului şi acesta nu cred că nu-l va sancţiona. Nici PNL nu se va simţi mai bine dacă ia în serios promisiunea lui Ciucă, de a renunţa la cooperarea cu PSD. Într-o astfel de ipoteză, PNL nu va putea coopera decât cu USR şi Forţa Dreptei, repetând eșecul cooperării anterioare cu USR.

România nu va avea nimic de câștigat de pe urma refacerii alianţei dintre PNL şi USR, după cum nu a câştigat nimic nici de pe urma aceleiaşi alianţe, din decembrie 2020. Singura speranţă pentru stabilitatea României, după decembrie 2024, stă în lipsa valorii juridice a promisiunilor scrise de Ciucă şi Ciolacu şi în faptul că atunci când aceştia nu vor mai fi preşedinţi de partid, partidele respective vor fi mai lucide.

La dezbaterile organizate de Mihai Gâdea, candidaţii fie au ignorat, fie au minimalizat unele teme care au tangență directă cu mandatul de preşedinte. Teme importante pentru români au fost ocolite de majoritatea candidaţilor, accentuând astfel confuzia în rândul alegătorilor. Teme precum relaţia României cu Ucraina, cu Republica Moldova, cu alte ţări afiliate UE, NATO sau BRICS, nu au făcut obiectul dezbaterilor şi nu au fost prezentate opţiuni ale candidaţilor pe aceste teme.

Elena Lasconi ne-a asigurat că unica soluţie pentru a contracara provocările externe, este să apeleze la „parteneriatul strategic”, deşi America lui Donald Trump va fi diferită de cea a Kamalei Harris. Cu excepţia lui Marcel Ciolacu, toţi ceilalţi candidaţi au arătat că au o temă comună totuşi, aceasta fiind poziţia lor anti-PSD, ridicând această temă la rangul de „Proiect de ţară”.

În rest, Nicolae Ciucă şi-a concentrat discursul pe tema „apărării”, Marcel Ciolacu a promis „reindustrializarea” României, iar Mircea Geoană ne-a vorbit despre virtuțile NATO. Dacă vor ajunge pe scaunul de la Cotroceni, niciun candidat nu ne-a precizat care va fi poziția lui la Bruxelles, poziţia de ghiocel şi de mare mut a lui Klaus Iohannis, sau din contră, vor face uz de dreptul de veto, pentru a putea negocia în favoarea României.

În ce priveşte problema spinoasă a accesului României la spaţiul Schengen terestru, Elena Lasconi ne asigură că are metode de a convinge Austria să nu se mai împotrivească, utilizând în spațiul diplomatic metoda „picăturii chinezeşti”. Sub bagheta lui Mihai Gâdea, candidaţii s-au întrecut în acuze reciproce de a fi „rusofili” şi „putiniști”, sau urmaşii „comuniştilor” eliminaţi din România încă din 1990, deşi anti-rusismul a fost practicat începând cu Gheorghiu Dej şi continuând cu Nicolae Ceauşescu.

Prestaţia candidaţilor nu a fost lipsită de gafe şi erori, s-a consumat mult timp cu „dezvăluiri” la limita penalului pentru acuzatori decât pentru cei acuzaţi. Toţi candidaţii s-au ferit să prezinte vreo viziune în contextul geopolitic actual, în care unipolarismului i se cântă prohodul, fiind înlocuit de multipolarism, iar SUA trebuind să renunţe la titulatura de unică putere mondială. Niciunul dintre candidaţi nu dovedeşte că va depăși condiţia de „purtător de trenă”, pe care a practicat-o Klaus Iohannis timp de două mandate.

Referindu-se marginal la situaţia geopolitică actuală, toţi candidaţii s-au limitat la războiul din Ucraina, războiul din Orientul apropiat şi la alegerile din Republica Moldova şi Georgia. Nimeni nu a catadicsit să sublinieze faptul că în lume se instalează o nouă „ordine mondială” prin apariţia BRICS şi, că la recentul summit, această alianţă şi-a propus să devină şi militară, ca replică la existenţa NATO.

BRICS, actul de naştere a noii ordini mondiale

În zilele de 22-24 octombrie 2024, a avut loc la Kazan, în Rusia cel de al XVI-lea summit al liderilor BRICS. Întregul summit a pledat pentru o viziune multipolară asupra noii ordini mondiale. La lucrările acestui summit au participat 30 de delegaţi ai unor ţări care reprezintă 45% din populaţia globului, dintre care China şi India deţin ponderea cea ai mare.

Principalele obiective discutate au fost despre extinderea BRICS şi despre efortul ce trebuie depus ca aceste ţări să-şi creeze independența faţă de sistemele controlate de Occident. Apariţia şi dezvoltarea BRICS îngrijorează SUA, care îşi vede poziția de hegemon apusă. Opțiunea BRICS oferă țărilor afiliate creşterea capacităţilor de negociere în dezvoltarea noii ordini politice multipolare, menită să asigure un plus de siguranţă şi securitate popoarelor lumii.

La lucrările acestui summit a participat şi Antonio Guterres (Secretarul General al ONU), prezență ce a avut darul să înfurie pe liderii statelor membre NATO, şi pe liderul Ucrainei. Preşedintele Turciei, Recep Erdogan, a avut calitatea de invitat la lucrările BRICS, acesta exprimându-şi anterior intenţia de a se afilia. Elena Lasconi şi-a demonstrat ignoranța, când a fost întrebată de Mircea Geoană dacă ar face gestul lui Erdogan, aceasta declarând cu dispreţ că BRICS este „jucăria lui Putin”, când în realitate promotorul BRICS este China. Obediența politicienilor români, față de UE și de Occident, a blocat orice dezbatere asupra poziției pe care s-ar situa România în noua ordine mondială.

Despre BRICS se vorbeşte în România doar pe la colţuri şi în şoaptă, politicienii noştri având faţă de BRICS complexul ardeleanului, care când a văzut girafa pentru prima oară a exclamat „Aceasta nu există!”. La recentul summit de la Kazan s-a statuat faptul că BRICS nu-şi propune să fie un substitut pentru NATO şi UE, ci promovează cooperarea cu acestea, dar pe baze egale, principiul interesului fiecărei părţi fiind dominant.

Este de înţeles faptul că România manifestă rezerve severe faţă de Rusia, dar în BRICS mai există şi China, India, Brazilia, Africa de Sus, Iranul, Egiptul, Etiopia, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, iar la intrarea în BRICS mai aşteaptă şi alte ţări. Românii vor să ştie care este poziția României faţă de aceste ţări, dar candidaţii la preşedinţie nu au nicio viziune cu care să ne convingă că vor fi utili.

Suntem în situaţia în care acronimul BRICS trebuie să intre în vocabular alături de NATO, de UE, de G7, de OECD sau alte acronime uzuale. Analiştii de marcă susţin argumentat că SUA ar trebui să trateze BRICS ca pe un bloc autocratic şi îndeamnă aliaţii SUA să procedeze identic. În mod regretabil, electoratul român este ţinut departe de aceste realităţi, neştiind ce poziţie să adopte. Pentru a-l bulversa şi mai mult, un candidat ca Elena Lasconi ne abureşte cu isteţimea sa, că „BRICS este jucăria lui Putin”. Cu ocazia recentului summit al BRICS, s-au înregistrat oferte formale de afiliere din partea a 22 de ţări, fapt ce nu mai poate fi ignorat nici de clasa noastră politică, nici de viitorul preşedinte al României.

După toate aceste dezbateri organizate de Antena 3 CNN, dezbateri în premieră şi utile, putem spera că nu mai suntem în dilema „cetăţeanului turmentat” şi nu vom merge la alegeri după extragerea unui bileţel din căciulă, soluție propusă de analistul Ion Cristoiu.