Preotul Țuscanu, despre Eminescu și Biserică. „Prin intermediul cărților de cult s-a păstrat unitatea de neam și credință”. Dreptul la neuitare

■ preot dr. Florin Țuscanu a scris, pe Facebook, despre sentimentul religios profund al poetului național, Mihai Eminescu ■ un sentiment care se „traduce” prin pietate, evlavie și aplecare spre gesturi ritualice ■

Cunoscutul preot dr. Florin Țuscanu subliniază pe pagina de Facebook, una care este  intitulată, extrem de sugestiv, „Dreptul la Neuitare”, sentimentul religios al poetului național, Mihai Eminescu, de la a cărui naștere au trecut 175 de ani, eveniment marcat în ziua de 15 ianurie, declarată oficial ca fiind Ziua Culturii Naționale.

În opinia părintelui-cercetător Țuscanu, sentimentul religios la marele poet înseamnă pietate, evlavie ( moștenită de la mama sa, adică aplecarea spre gesturi ritualice), dar și preferință romantică spre psalmodieri și dangăte de clopote, pentru zidurile sfinte, pentru acel fior tainic la ceas de vecernie, din poemul: „Răsai asupra mea…”.

Răsari asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele;/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”.

Considerând spiritul religios cea mai nobilă însușire a omului și echivalentul iubirii de libertate, poetul luptă pentru unitatea de neam a românilor. El se pronunță și în problema limbii naționale, ca factor esențial de civilizație. În 1881, când s-a propus la noi retipărirea cărților bisericești cu litere latine, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Eminescu remarcă această inițiativă ca pe o operă națională, conturând rolul Bisericii în promovarea culturii și evoluției limbii române literare.

Limba cărților diaconului Coresi, ale mitropoliților Varlaam, Dosoftei, Simion Ștefan a influențat gândirea poetică eminesciană. Mulți poate nu știu faptul că poetul a transcris personal Tetraevanghelul lui Coresi, (tipărit la Brașov în anul 1561), prefața Noului Testament de la Bălgrad (1648) și Prologul Evangheliei după Ioan ș.a..

Prin intermediul cărților de cult care circulau dintr-o regiune în alta s-a păstrat unitatea de neam și credință, dar și unitatea de limbă”, spune părintele dr. Florin Țuscanu, care subliniază și faptul , în anul 1878, Mihai Eminescu scria în ziatul ”Timpul”. „Biserica au creat limba literară, au sfințit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat…

Această respectare a limbii naționale în Biserică e nu numai permisă, ci de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Națiile care nu-l respectă ar trebui să șteargă din calendarul lor sărbătoarea Pogorârii Sf. Duh, care în frumoasa concepție a Noului Testament, pluti în limbi de foc asupra apostolilor, arătând că în multe limbi vorbește spiritul sfânt al îngăduirii creștinești și al iubirii aproapelui”.

În opinia preotului Țuscanu, ca un adevărat vizionar, Mihai Eminescu face o radiografie a veacului în care a trăit, care era în curs de secularizare, trăgând un semnal de alarmă asupra spiritului epocii, chiar a unui atac al acestei secularizări asupra moștenirii de veacuri a omenirii în plan spiritual:

„Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Stilul elegant al arhitecturii Renașterii, cel măreț gotic, cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Sheakespeare și Moliere cedează bufonăriilor și basmelor… cancanul și Offenbach alungă pe Beethoven și Mozart, e o epocă în care ideile mari asfințesc, în care zeii mor”. (Timpul, 12 aprilie 1881).

Părintele Țuscanu a sesizat și faptul că, pe de altă parte, Poetul național a semnalat primejdia mare a  secolului: rutina și automatismul spunând că „marile opere de artă nu mai mângâie, nu mai sunt în măsură să creeze. Însuși sentimentul religios, care a dat adevăratele valori ale umanității s-a banalizat reducându-se la forma de cult seacă, la simplul formalism”.

Poetul atrage atenția și asupra coincidenței nu doar etimologice, ci de profunzime, dintre cult și cultură, o unitate în diversitate. Menirea creștinilor este aceea de a participa la viața comunitară, în armonie și comuniune cu semenii și cu Creatorul, pentru că omul este chip al lui Dumnezeu, iar chip înseamnă chemare. Este tinderea icoanei spre originalul ei, a chipului către arhetipul său:

„Precum arta modernă se datorește modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos. După El încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă combătând instinctele și pornirile pământești din sine”, atrăgea atenția Luceafărul poeziei, Mihai Eminescu, în ziarul ”Timpul”, în aprilie 1881, lucruri de care este bine să ia aminte și generațiile actuale, remarcă în analiza sa Florin Țuscanu.

Acesta este convins că Eminescu și-a identificat drumul vieții și al creației cu istoria națională, coborând adesea spre mit, ori conferind Bisericii aura și importanța cuvenită, pe care a avut-o de-a lungul secolelor în istoria românilor. „Biserica este acea curgere către Hristos, sub flăcările Duhului Sfânt”, iar poetul caută să restaureze „logodna lumii cu Biserica”, să sacralizeze profanul, pentru ca apoi să ofere lui Dumnezeu opera aceasta, ca ofrandă a sufletului să