PORTRETE PE STICLÃ. Ce mi-ai fãcut, Carole?

Din cealaltã camerã a vastelor mele apartamente din Dãrmãnesti, mã apeleazã sotia mea preferatã, mare privitoare la televizor: Vezi cã se vorbeste despre amicul tãu Carol Sebastian. Ce zice? Pãi, cicã a fost informator al securitãtii. Glumesti? Nu glumea, fiindcã dupã aceea am cumpãrat ziare si am urmãrit „Cazul Max“, be-neficiind pentru a nu mai stiu cîta oarã de comentarii de genul: Cã tu, întotdeauna ai avut o pãrere extraordinarã despre cei pe care i-ai cunoscut. Întotdeauna ti-ai fãcut prieteni, fãrã nici un pic de suspiciune. Cã l-am vãzut eu de-atunci, de cînd mi l-ai prezentat, cã e ceva ciudat cu el, prea era atent la ce se întîmplã în jur, se uita la toti de sus, avea si o atitudine… s.a.m.d. Adicã, din nou, avea apã la moarã în pri-vinta multelor, foarte multelor caracterizãri pozitive, chiar entuziaste, pe care obisnuiesc a le face atunci cînd întîlnesc oameni noi si interesanti. Mea culpa! Asadar, timp de douã zile, prin 1994 (?!), Vasile Ionescu, îl stiti, etnicul acela foc de destept si mîndru, pe atunci la Ministerul Culturii, fãcuse o actiune cu presa la Sintesti, cea mai mare enclavã rromã de pe lîngã Bucuresti. O activitate organizatã ca la carte, cu foarte multi ziaristi si personalitãti din tarã si de-afarã. Atunci i l-am prezentat sotiei pe Carol Sebas-tian, reporter la BBC. Am stat împreunã, am glumit, am mîncat, am bãut un sprit, am fãcut misto (fiind în mijlocul rromilor e un termen adecvat) de ceilalti. Îl cunosteam, prin natura serviciului, ca pe mai toti ziaristii acreditati la Serviciul de Presã al Ministerului de Interne, si îl apreciam ca pe un profesionist de calibru. Nu era putin lucru sã-ti poti permite, zilnic, sã-ti dai cu pãrerea pe lungimea de undã a BBC, nu? Chiar ne-a povestit cît de greu a reusit sã penetreze celebrul post de radio. Cursuri aici si la Londra, învãtat ca la balamuc, nopti de insomnii, zeci si zeci de materiale radiofonice respinse pînã cînd „Am crezut cã l-am apucat pe Dumnezeu de un picior“, dupã ce i s-a transmis prima stire. Normal, l-am apreciat pentru ambitie si apoi, cînd devenise omniprezent pe post (dacã deschideam frigiderul, tot o stire transmisã de Carol Sebastian ascultam) pentru profesionalism. În fapt, ne-am cunoscut la Cotidianul, la redactia si tipografia lui Ion Ratiu, unde el lucra pe atunci, iar eu fãceam un ziar al grãnicerilor. Era un tînãr ardelean bine construit, extrem de inteligent si, atunci, destul de naiv. Mi s-a confestat cã-l cheamã, de fapt, Carol Sebeshley, Sebastian fiind pseudonimul sãu de gazetar. L-am simpatizat, apoi l-am tratat cu tot respectul pe care-l meritã un tînãr în ascensiune. Vãzîndu-i, mai apoi, fotografia timbru pe editorialele unor ziare de anvergurã, apoi fotografia-reclamã, de jumãtate de paginã, în „Academia Catavencu“, ca moderator la o emisiune Tv., zãu cã m-am bucurat pentru el. Nu mã înselasem, era destept, stia meserie, se impusese cu impetuozitate în media. Era un profesionist de top.