De douã zile, plouã torential în Franta. Plouã ca vara, cu tunete si cu grindinã. Plouã, si „canalul meteo“ sustine cã va mai ploua astfel încã douã zile. Dincolo de supãrarea soferilor, de cresterea relativã a numãrului de accidente rutiere, aceastã ploaie este o binecuvîntare pentru agricultura celei mai mari producãtoare de mîncare din Europa. Dupã doi ani de secetã, se anunta un al treilea si nu numai fermierii erau îngroziti, ci si diriguitorii tãrii. În consecintã, departamentul de resort dãduse deja o alertã pentru restrictionarea consumului de apã, de parcã am fi fost în luna august, nu în februarie. Dar acum plouã si lanurile de grîu, verzi ca buratecul, se bucurã. Þinut de vreme lîngã claviatura calculatorului, trec pe memoria electronicã o poveste tristã. Cicã, într-o tarã depãrtatã, peste sapte mãri, sapte munti si sapte pîraie, pe lîngã alte binecuvîntãri ceresti si lumesti, dãinuia o deplinã libertate a presei, asa de deplinã, încît glasul Gazetarului era mai ascultat de enoriasi decît al mitropolitului, tara aceea fiind si foarte religioasã. Multi erau gazetarii care se prindeau de piept cu Dumnezeu pentru calul lor, nu pentru El-Zorab (cã sãrea în aer pacea religioasã), ci pentru libertãtile si drepturile cetãteanului de rînd. Dar mai presus de toti ceilalti scria cu vitriol un rebel cu vechi state de serviciu în slujba eticii profesionale, un bãrbat mai bãtãios ca Achile, mai întelept ca Nestor, mai siret ca Odiseu si mai solid ca Ajax, cu piept de aramã (Vezi si „Românul are sapte vieti/ În pieptu-i de aramã!“ – V. Alecsandri). De la hotul de buzunare si pînã la împãrat (tara fiind împãrãtie), toti cei care cutezau sã calce în strãchini erau în asemenea hal tãvãliti, încît cu greu se mai ridicau din glod si cereau, cu sapte rînduri de lacrimi (sapte era cifra sacrã în acel loc), iertare de la societatea civilã. Iar aceasta, mãmoasã si mãrinimoasã, patronînd si asociatia pentru protectia ciocîrlanilor schiopi, îi ierta din cînd în cînd si îi spãla pe la gurã de cele spurcãciuni agonisite din tãrînã. Si atît de mult îl iubeau enoriasii, încît îi si comandaserã marmora pentru o statuie în piata principalã a cetãtii. Într-o bunã zi, Ileana Cosînzeana (Uitasem sã vã spun cã acel gazetar exotic se numea, acolo, în tara lui, Spaima Zmeilor.) i-a vîndut pe sest un pont vizînd Olimpul, cu care eroul a spart piata, ridicînd tirajul ziarului sãu la cote nemaiîntîlnite în acea parte a globului. Numai cã, vai! era un pont otrãvit. Vezi, de-aia zice frantuzul „cherchez la femme!“. Iar latinul „vae victis!“. Ei, si dupã ce se vãzu cã a dat cu bîta în baltã, Spaima Zmeilor s-a îmuiat precum ceara, s-a smerit într-atît, de parcã nici nu mai era… P.S. Întîlnindu-l pe Napoleon I în parcul castelului imperial din Viena, Beethowen si-a înfundat mîinile în buzunare, nu l-a salutat si a întors capul în ceea parte, scandalizîndu-l pe Goethe, martor la întamplare. „Îl crezusem zeu si nu este decît un biet om !“ si-a motivat gestul titanul muzicii universale. Plouã. De douã zile, plouã în Franta…