Petru Diaconu, un exeget al gratiei plastice

Istoria expozitionalã relativ recentã a pictorului Petru Diaconu începea pe 26 iunie 2004 si recidiva pe 4 martie 2005, cînd Galeriile Top Art din Piatra Neamt si-au propus sã gãzduiascã cele douã serii de „Exercitii de culoare“ pe care artistul le-a asezat sub o strãfulgerare de vers al lui Nichita Stãnescu: „Au zis de fluture cã este o… respirare“. Întrebat atunci dacã vede în lucrãrile sale rodul unui demers programatic, Petru Diaconu spunea: „Nu mã cramponez de un program. Acesta s-ar pãrea cã vine de la sine. Sînt teme care mã pasioneazã, dar nu mi-am pus problema sã fiu, neapãrat, consecvent.“ Si iatã cã, dupã doi ani, constatãm cã, în ciuda celor declarate, pictorul Petru Diaconu exploateazã încã resursele unei fericite modalitãti de expresie care nu a fost, se pare, epuizatã. Expozitia lui Petru Diaconu deschisã zilele trecute la Galeriile Vert din Piatra Neamt sub genericul „Pãmînt… Aer… Apã…“ este, într-un fel, fabuloasã. Racordat la categoria elementelor fundamentale, expozeul implicã inerent, pe lîngã cele pomenite, si pe al patrulea, focul. Pentru cã zãmislirile picturale ale lui Petru Diaconu nu puteau detine atîta fortã de exprimare fãrã combustia purificatoare a focului interior. Si spunem asta nu dintr-un exces de bunãvointã, ci pentru cã, într-adevãr, ampla desfãsurare plasticã propusã de aceastã datã se remarcã, în primul rînd, printr-o sugestie rafinatã si decantatã sofisticat atît la nivelul desenului cît, mai ales, al culorii. Abstractizarea si esentializarea formelor determinã o reconsiderare a vizualului prin modalitãti de tratare surprinzãtoare si în acelasi timp, extrem de persuasive, care demonstreazã înainte de toate o viziune maturã, fãrã a fi banalã, si complexã, fãrã a cãdea în alambicare. Un univers straniu si în acelasi timp frumos, sofisticat si, totodatã, coerent, înfiorat si, nu de putine ori, seducãtor si plin de elocventã. Acea reverie discretã si acea poeticã tandrã a unei mitomanii evolutive surprinsã în stadiul de gratie; cînd formele alcãtuiesc proiectii subtile în reformulãri, de cele mai multe ori fericite, ale teritoriului trãirii; cînd pasãrea este o femeie ce-si arcuieste zborul deasupra unui teritoriu hieratic si paradisiac cotropit de culori; cînd femeia este o pasãre a cãrei plutire îi accentueazã voluptatea formelor; cînd rotunjimea soldurilor sau a sînilor se naste si se integreazã în spatiul mineral sau vegetal, fãrã opulentã si insidiozitate, lãsîndu-se ghicitã si reliefatã de imaginatia complementarã a privitorului. Notiunea înaripatã este metamorfozatã în multiple ipostaze, caracterizînd, complex si rafinat, trupul femeii sau dimensiunile invocatei „respirãri“ în sine. În pînzele sale, Petru Diaconu e un senzual, un lasciv oniric care vede frumos, colorat si rotund. Universul lui nu are nimic rãvãsit, ci stã sub semnul unei ordini intrinseci care caracterizeazã atît minutia liniilor subtiri din desfãsurarea aripilor sau din universul acvatic cotropit de pesti, cît si abstractizarea, uneori fastuoasã, a aerului, apei si pãmîntului. Uneori, perspectiva este dilatatã coplesitor, creind – ca în cazul sãlciilor înfipte în oglinda apei, sub un cer sfîsiat de nori – o adîncime nebãnuitã si de-a dreptul nelinistitoare. Alteori, motivul spiralic exploatat de multã vreme capãtã conotatii noi. Hieraticul vegetal se metamorfozeazã în închipuiri vegetale flãmînde a se integra si a se transfigura în noi forme care, nu de putine ori, se lasã seduse de tentatia gratiei feminine. Care face din Petru Diaconu, un exeget…