Performanţă pe… 88 de clape

Virgil RĂZEŞU

Mai ieri (Doamne, cum mai zboară timpul!), mă înseninam de fiecare dată când mă aflam în preajma a trei puştani, încă la vremea pantalonilor scurţi: Andrei Gologan (vecin de bloc), Daniel Ciobanu şi Paul Buruiană.

Deşi diferiţi ca alură şi fire, erau nedespărţiţi şi ce-i aducea împreună nu era nici bicicleta, nici mingea de fotbal sau flecăreala pur şi simplu, ci pianul, cel mai greu (la propriu şi la figurat) şi cel mai complex instrument. Îl luau în serios, îşi disputau locul în faţa claviaturii, încercând să-şi dovedească talentul şi, mai ales, pregătirea şi respectul pentru clapele albe şi negre, pe care le scoteau din încremenire, revărsând asupra celor din jur rodul sonor a nenumărate ore de nesomn, exerciţii fără sfârşit, dezamăgiri şi renunţări.

Eram bucuros, ca nespecialist, să desluşesc în strădaniile şi progresele lor, eforturile şi dăruirea celor care le vegheau devenirea şi viitorul, adică dascălii Şcolii de Artă, profesionişti adevăraţi, cu multă experienţă artistică şi didactică.

Aş fi nedrept dacă nu aş aminti influenţa benefică a lui Iulian Trofin, pianist consacrat, compozitor de talent şi nu mai puţin dascăl, asupra celor trei, dincolo de stăpânirea tehnicii pianistice, din nevoia de a-i ridica pe treapta superioară a interpretării, cea care diferenţiază un artist de altul. Nu doar atât, le stimula spiritul de competitivitate şi, cu mijloacele de care dispunea, destul de modeste de altfel, îi punea în contact cu lumea muzicală de dincolo de hotare, cu şcolile şi instituţiile ei, cele care şi-au spus cuvântul în devenirea şi perfecţionarea lor.

Din păcate, viaţa nu i-a mai lăsat împreună şi – nimic neobişnuit pentru noi – i-a legat de meleaguri străine, unde fiecare şi-a găsit rosturile. …

Fără îndoială că vedeta vieţii culturale nemţene a ultimelor patru zile a fost Daniel Ciobanu, care şi-a demonstrat, dincolo de talentul şi calităţile de muzician consacrat, şi valenţele manageriale, cu impact mult mai amplu asupra marelui public. Fără să-şi ignore obârşiile, cu alura adolescentină şi în perpetuă agitaţie, el a dat viaţă, prin „Asociaţia Daniel Ciobanu Art“, cu sprijinul consistent şi generos al Consiliului Judeţean, prin Carmen Saeculare şi cu mobilizarea unor iubitori de artă, Neamţ Festival Music, manifestare de înalt prestigiu, cu caracter internaţional evident.

Aflat la cea de a treia ediţie, festivalul nemţean intră definitiv în aria continuităţii şi perenităţii evenimentelor muzicale de excepţie, de data aceasta sub simbolul Festivalului Internaţional George Enescu.

Ediţia abia încheiată, închinată pianului, a constituit o reală performanţă pentru un oraş neînscris în circuitul marilor centre muzicale ale Europei. A aduce în cadrul aceluiaşi festival un mănunchi consistent de pianişti consacraţi, de talie internaţională, fiecare personalitate artistică unică, distinctă, atât prin prestaţie, interpretare şi gen abordat, cât şi prin ţinuta lipsită de morgă şi infatuare nu este un fapt divers. Câte festivaluri reuşesc asemenea performanţă?!?

Îmi fac o datorie de onoare să-mi exprim, în numele publicului nemţean, recunoştinţa pentru aceşti mesageri ai artei pianistice şi să-i numesc: Petras Geniusas, Lukas Genuisas şi Anna Geniusene (Lituania), Pietro Bonfilio (Italia), Omri Mor (Israel), Pierre Audiger (Franţa), Charles Richard Hamelin (Canada), Alexeander Ulman (Anglia), Vitali Pisarenko (Rusia), Graeme Mcnaught (Scoţia) şi Daniel Ciobanu. O asemenea densitate de pianişti este puţin obişnuită, nu este la îndemâna oricărui organizator.

În aceeaşi categorie a performanţelor notabile trebuie menţionate celalalte personalităţi artistice prezente, care au conferit consistenţă şi au armonizat întregul spectacol, fie că a fost vorba de balerinii Stefanos Dimoulas şi Natacha Trigg (Anglia), basistul Michel Alibo (Franţa) şi percuţionistul Karim Ziad (Algeria), de tinerii pianişti în devenire, elevi ai Şcolii de Artă Victor Brauner şi de orchestra acesteia, ca şi de Orchestra Română de Tineret, care a sunat bine, matur şi convingător sub bagheta talentatului dirijor Gabriel Bebeţelea.

Cum am putea numi altfel decât performanţă autentică, prezenţa a două piane de concert marca FAZIOLI, ultimă realizare tehnică, cu mecanică superioară şi sunet pe potrivă? Nu doar atât, producătorul italian, el însuşi pianist, s-a numărat printre invitaţi şi participanţi.

În acelaşi context, trebuie să semnalăm prezenţa unor personalităţi venite din diferite părţi ale Europei, neapărat iubitori ai muzicii şi ai spectacolului muzical şi care au onorat manifestarea nemţeană.

Îmi face plăcere să subliniez faptul că iniţiatorii şi organizatorii evenimentului, din dorinţa de a-i conferi cât mai multe şi variate semnificaţii, au atribuit fiecăreia dintre cele patru zile de festival, o pecete simbol.

Într-o interpretare sui-generis, pe care mi-o asum, ne-am aflat, rând pe rând, sub stindardul bucuriei burgheze (?!?) a muzicii clasice, care obligă la ţinuta academică, dezlănţuire fantastică de sunete ale claviaturilor celor două piane în dialog din prima zi, adevărată maree copleşitoare şi de neuitat.

A urmat concertul în jeanşi, lipsit de morgă, din incinta ştrandului, în ambianţa surpriză deosebit de plăcută şi elegantă a Rubik Hub, care a pus în antiteză prestaţia calmă a lui Pietro Bonfilio, cu neaşteptata tornadă a israelianului Omri Mor, pătrunzătoare până în adâncurile fiinţei.

Deosebit de reuşit a fost jazzul printre pietre (evident ale unui trecut eroic) de la Cetatea Neamţ, cu atât mai emoţionant cu cât alătura faptul istoric, de cronică şi tradiţie, şi actualitatea.

În fine, concert final, dedicat celor patru concerte pentru pian şi orchestră de primă mărime pentru literatura pianistică, accesibile numai marilor instrumentişti, a încheiat apoteotic festivalul.

Trebuie să recunoaştem că rareori un program de sală menţionează un asemenea concert. Publicul le-a primit cu respect, satisfacţie şi aplauze prelungite.

Nu pot eluda semnificaţia cu nuanţă uşor filozofică a dualităţii, simbolul sub care Daniel Ciobanu a pus întregul festival şi pe care, ca iniţiator şi principal realizator, ni l-a desluşit, drept „cea mai simplă şi nimerită definiţie a lumii, într-un singur cuvânt“. Nimic mai adevărat, dualitatea este cea care asigură nu numai echilibrul tuturor lucrurilor şi fenomenelor care se petrec, ci şi evoluţia (nu spun progresul) lumii. Dar aceeaşi dualitate poate însemna, la fel de bine, şi succes- insucces sau reuşită-nereuşită.

Mă grăbesc să afirm, cu toată convingerea, şi să-i asigur pe toţi cei care au făcut posibil, într-un fel sau în altul, Neamţ Music Festival, că acesta se înscrie printre marile reuşite artistice, printre evenimentele culturale memorabilele şi de înaltă ţinută ale anului şi ale zonei de la poalele Ceahlăului.

Îndărătul a ceea ce s-a derulat prin faţa privirii noastre şi ne-a impresionat auzul, se află, fără îndoială, o mulţime de realizatori şi contribuabili (unii rămaşi în anonimat), ale căror strădanii şi eforturi merită mulţumirile şi recunoştinţa noastră, a publicului.

Festivalul nemţean abia încheiat a însemnat o revărsare binefăcătoare şi generoasă de comuniune, prietenie şi înţelegere, de care avem neapărată nevoie şi care estompează, cât de cât, urâtul cotidian de care avem parte.

Încă o dată, felicitări şi sinceră recunoştinţă realizatorilor. Au dreptul la o odihna binemeritată, mai înainte de a pregăti, ca obligaţie morală, a patra ediţie a Neamţ Music Festival.