Părintele Proclu Nicău – nouă ani de veghere din lumina veșniciei

„Drepții vor fi în veac vii, iar pomenirea lor din neam în neam.” (cf. Ps. 111, 6)

Scriu aceste rânduri nu cu pana minții, ci cu rana inimii. Le scriu cu mâini tremurânde, ca unul care a fost martor nu doar al unei vieți sfinte, ci al unei nașteri duhovnicești. Scriu nu ca biograf al unui om ales, ci ca nepot după trup și fiu după duh. Scriu ca preot care pomenește la Proscomidie un nume ce nu se stinge, ci arde. Scriu pentru că tăcerea, atunci când iubești, devine uneori mai dureroasă decât plânsul.

Au trecut nouă ani de când Părintele Proclu Nicău a trecut din lumea aceasta în lumina lui Dumnezeu. Și totuși, pentru mine, el nu aparține trecutului. El aparține acelei veșnicii care nu anulează timpul, ci îl transfigurează. El este prezent în fiecare Liturghie, în fiecare lacrimă, în fiecare „Doamne, miluiește” rostit cu zdrobire.

Te-am cunoscut ca om, te-am înțeles ca părinte, te-am pierdut ca prezență, dar te-am câștigat ca rugător.

L-am cunoscut pe Părintele Proclu nu doar în ipostaza de pustnic și mărturisitor,  căutat de mulțimi, ci mai ales în singurătatea chiliei, în tăcerea care vorbea mai mult decât orice cuvânt, în lacrima nerostită care devenea rugăciune. Am învățat de la el că adevărata sfințenie nu se vede, nu se proclamă, nu se explică — ci se simte. Ea apasă pe inimă, o zdrobește și o vindecă deodată.

Adesea spunea: „Să nu cauți să fii mare înaintea oamenilor. Caută să fii mic înaintea lui Dumnezeu, că acolo se naște harul.”

Patericul ne spune: „Avva Antonie a văzut toată lumea întinsă în curse și, suspinând, a zis: «Cine poate scăpa?»

Părintele Proclu a scăpat nu fugind de lume, ci plângând pentru ea. Nu a judecat-o, nu a condamnat-o, ci a purtat-o în inimă ca pe o rană deschisă. El însuși spunea: „Dacă nu plângi pentru lume, nu o iubești. Iar dacă nu o iubești, nu ești al lui Hristos.”

Mărturii care m-au zdrobit și m-au ridicat

Ca nepot, am fost martor la nenumărate întâlniri care nu pot fi descrise decât ca epifanii ale milei lui Dumnezeu. Oamenii veneau cu ochii roșii de plâns și cu sufletele frânte, și plecau cu pace. Nu pentru că li se rezolvau problemele exterioare, ci pentru că li se schimba inima.

Un om mi-a spus odată: „Părinte, când stăteam în fața Părintelui Proclu, nu mai puteam minți. Simțeam că Dumnezeu Se uită prin el la mine.”

Aceasta este lucrarea despre care vorbește Sfânta Scriptură: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri.” (Evrei 4, 12)

Altă mărturie, care m-a cutremurat: „Nu mi-a spus ce să fac. A plâns cu mine. Și plânsul acela m-a întors la Dumnezeu.”

Părintele Proclu obișnuia să spună: „Nu cuvintele întorc omul, ci lacrimile. Când plângi pentru fratele tău, Dumnezeu lucrează mai mult decât printr-o mie de sfaturi.”

Sfântul Ioan Scărarul întărește aceasta: „Lacrima după Botez este mai mare decât Botezul, pentru că spală ceea ce omul a murdărit conștient.”

Te-am văzut arzând, nu vorbind

Părintele Proclu nu predica, ardea. Nu impresiona, ci zdrobea mândria. Nu ridica glasul, dar ridica suflete. Prezența lui era o judecată blândă, o chemare tăcută la adevăr.

Spunea adesea: „Fugi de vorba multă. Dacă ai har, tăcerea ta va vorbi.”

Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel ce a cunoscut slăbiciunea sa este mai mare decât cel ce vede îngeri.”

Această slăbiciune plină de har era respirația Părintelui Proclu. El se socotea pe sine cel din urmă, dar Dumnezeu îl așezase ca pe un stâlp nevăzut al multor suflete.

M-ai învățat ce este preoția

Nu din manuale. Nu din conferințe. Nu din diplome.

Ci din felul în care îți plecai capul la Sfânta Liturghie, din felul în care tremurai când îti plecai genunchii inimii și te  rugai, din felul în care spuneai: „Preotul nu-L aduce pe Hristos pe Sfântul Disc. Hristos Se coboară dacă preotul se smerește.”

Am învățat că preotul adevărat nu stă între Dumnezeu și om ca un funcționar al sacrului, ci ca o jertfă vie, arsă pe altarul milei.

„Aduceți trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu.” (Romani 12, 1)

Mutarea la cele Veșnice a fost o naștere

Când ai plecat, am simțit că s-a rupt o parte din mine. Cerul s-a făcut greu, iar pământul mai singur. Dar apoi am înțeles: Dumnezeu nu a luat, ci a mutat. Din altarul văzut în altarul nevăzut. Din tăcerea chiliei în cântarea îngerilor.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Dorință am să mă despart de trup și să fiu cu Hristos.” (Filipeni 1, 23)

Tu nu ai murit, părinte. Ai trecut din rugăciunea în suspin în rugăciunea desăvârșită.

Cuvintele sfinților spun ce ai trăit tu. Nicolae Steinhardt scria: „Adevărata libertate este să fii robul lui Hristos.” Tu ai fost liber pentru că ai fost robul lui Dumnezeu.

Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae spunea: „Sfințenia este cea mai mare formă de iubire.”

Tu ai iubit fără condiții, fără explicații, fără zgomot. Ai iubit până la capăt, până la lacrimă, până la ardere de sine.

Dorul meu s-a transformat în rugăciune

Plâng încă. Dar plânsul meu nu mai este deznădejde. Este Liturghie. Este Proscomidie. Este „pomenește, Doamne”.

„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” (Matei 5, 4)

Părinte Proclu, nu te plâng ca pe un adormit

Te mărturisesc ca pe un viu. Te simt în fiecare „Doamne, miluiește”. Te aud în tăcere. Te port în altar.

Roagă-te pentru mine, pentru nevrednicia mea, pentru poporul acesta obosit, pentru Biserica rănită, pentru lumea care nu mai știe să plângă.

Nu ne-ai lăsat orfani. Ne-ai lăsat cerul deschis.

Veșnică să-ți fie pomenirea, părinte al lacrimilor curate! Și să ne întâlnim în Liturghia cea fără de apus, acolo unde nu mai este despărțire, nici durere, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.

Preot Nicău Nicolae