Parabolã si metaforã: „Porcii care ne conduc“

• de vorbã cu protagonistii unei fabule politice

Sîmbãtã dimineatã, membrii trupei de la Centro Universitario Teatrale „La Torre“ a Universitãtii Tuscia din Viterbo, Italia, au prezentat în cadrul festivalului, o dramatizare de Rolando Macrini dupã celebra carte a lui George Orwell „Ferma animalelor“. Spectacolul, surprinzãtor prin acuratetea prestatiei, ingeniozitatea rezolvãrii scenice si parcimonia mijloacelor, a constituit o esentialã traductie dramaticã a simbolurilor transparente ale unei fabule care expliciteazã mecanismul opresiunii si translatia puterii în societate.

Sînt, toti nouã, veseli, bine dispusi, îndatoritori, politicosi, tineri, frumosi si mari iubitori de teatru. „Sînt un actor al Centrului Teatral din Viterbo, organizator al acestei deplasãri si colaborator al colegilor mei“, spune Aldo Milea, conducãtorul trupei. Conduce de nouã ani o trupã care este în acelasi timp si institutie de spectacole si scoalã de teatru. Au fãcut turnee în Italia, în Macedonia, în Albania si se mîndresc cu un stagiu de lucru si reprezentatii la celebrul Experimental Theatre „La MaMa“ din New York. Fabio Porroni este încîntat de faptul cã prestatia lor a fost apreciatã si tine sã mentioneze cã se simte foarte bine si în rolul de om si în cel de animal. În definitiv, dupã cum s-a vãzut, lucrurile functioneazã la fel. În legãturã cu multele relationãri cu spatiul rusesc, model consacrat al totalitarismului epocii moderne, regizorul Rolando Macrini tine sã precizeze: „Nu ne-am propus sã facem un spectacol politic ci unul în esenta lui estetic, care sã surprindã o lume aflatã într-o permanentã revolutie, într-o permanentã dorintã de schimbare. Tonul este întîmplãtor rusesc, pentru cã referirile pot fi localizate oriunde, din Cehia în China si asa mai departe. Nu am urmãrit în nici un fel o tentã politicã si cu atît mai putin o tintã de aceastã naturã.“ Cînd reporterul face observatia cã, la Orwell, tinta politicã este pregnantã si o transpunere teatralã, oricum ar fi realizatã, cade inevitabil în zona politicului, îi dã dreptate: „Altfel ar fi o denaturare de neacceptat a sensului operei. Þinta politicã este implicitã“. A surprins plãcut sugestia, exploatarea conventiei, acceptarea structurilor teatrale Aceste crochiuri ale personajelor definite prin linii simple, sugestive, sînt elocvente si pline de plasticitate. Problemele vietii cotidiene, truda, conflictele, stãrile de spirit, antagonismele, afinitãtile, traumele, se regãsesc pregnant si veridic în aceastã societate supusã acelorasi reguli unice ale vietii si supravietuirii. Nu a fost ignorat nici unul din elementele esentiale ale vietii domestice, transferate în lumea acestei parabole. Dar îmi exprim rezervele si nedumeririle în legãturã cu rezolvarea finalului. Rolando Macrini mã dumireste: „Finalul e o transgresiune a textului, în continuarea lui, dacã vreti. Noi am dorit ca acest final sã sugereze cã moara aceasta imensã care înseamnã schimbarea schimbãrii, care este tot o neschimbare – pentru cã nu învãtãm nimic din istorie – sã se transforme la un moment dat într-un satelit, în ceva care iese din sfera atractiei gravitationale si care are toate sansele, dacã mai existã lume si pe alte planete, sã o împovãreze si pe aceea cu eterna dorintã de a schimba ceva ce nu va fi niciodatã schimbat“. Prin urmare, un final deschis si, trebuie sã recunoastem, destul de sceptic. Cum rãmîne sã îl mai gîndesc, hotãrãsc sã continui cu o întrebare de naturã tehnicã. Pentru cã efortul scenic impus de cele saptezeci de minute de exploatare a impostatiei si a sonoritãtii, a registrelor vocale, de multe ori supralicitate, este demn de admirat. Aflu cã performanta se bazeazã pe trudã si îndelungate repetitii. Subliniez încã o datã faptul cã transpunerea scenicã pe care ne-au propus-o constituie o rezolvare fericitã si deosebit de ingenioasã a unei lucrãri scrise pentru a fi cititã si nu jucatã pe scenã. Rolando Macrini expliciteazã: „În Albania ne-am aflat în fata aceleiasi întrebãri. Orwell nu a fãcut decît sã imprime, sã transfere gîndul si vocea umanã animalelor. Iar eu nu am fãcut decît acelasi lucru. E ca în celebra afirmatie rodinianã potrivit cãreia opera sculpturalã este ceea ce rãmîne dupã ce ai eliminat prisosul. Rãmîne, adicã, esenta“. Pentru cã stiu cã sînt pentru prima datã la Piatra Neamt, si prezenta lor îndreptãteste calificativul de „international“ al festivalului nostru, încerc o întrebare de curtoazie: Cum se simt aici? Îmi rãspunde Patrizia Orvat: „Sînt extrem de fericitã pentru aceastã primã descindere în România, în frumosul dumneavoastrã oras. Nu ne-am asteptat la o asemenea primire si ospitalitate din partea unor oameni, în fond, strãini. Ne simtim excelent si sîntem extrem de fericiti cã am avut ocazia sã participãm la prestigioasa dumneavoastrã manifestare teatralã“.