Pamflet asezat

Sezãtoarea este o îndrãgitã traditie popularã, românului îi place grozav sã sadã. La tarã munca nu mai este ce a fost cîndva, atunci cînd tãranul trudea de dimineata pînã seara pe cîmp si la vite. Datoritã înteleptei politici agare, tãrãnimea s-a mutat de pe ogor pe garduri, stau atîrnati acolo si studiazã ulita, asteptînd sã cadã vreun MIG sau sã aparã americanii cu sacii de dolari. Din spatele gardului se vede mai bine capra vecinului, totul poate fi tinut sub control. Pãmîntul stã pîrloagã, iar gospodarii prin crîsme sau pe la porti, comentînd evenimentele satului si statului. Jumãtate din sãteni se judecã la Legea 18, jumãtatea ailaltã si-a cãpãtat pãmîntul cuvenit, dar acum catã sã-l vîndã, cã n-au cu ce-l lucra si plãti impozitul la anul. Cîteva straturi pe lîngã casã, ceva barabule în jurul gospodãriei si oleacã de porumb în spatele casei le ajung, ca sã nu moarã de foame si sã aibã de o colivã. O vãcutã pe ici pe colo, un porc de Crãciun si cîteva gãini gripate reprezintã sectorul zoo, mai mult de atît nu se ambaleazã nimeni sã creascã fiindcã ar pierde, ar munci de pomanã. Preturile de achizitie ale produselor sînt asa de mici, iar motorina-semintele-îngrãsãmintele asa de scumpe, încît agricultura româneascã a devenit în micutele creierase ale guvernantilor o „gaurã neagrã“. Asa cã e mai rentabil, zic ei, sã importãm mãlai din Ungaria, carne din Argentina, pui din SUA si banane din Kenya. Uniunea Euopeanã pompeazã în zadar miliarde de euroi în programe Sapard, pentru cã în general bãnutul ajunge tot la bogãtanii care si-au tras cu japca fostele IAS-uri si CAP-uri, cei care formeazã noua mosierime, ciocoii locali. Þãranul se uitã cam chiorîs la ãstia din UE, bãnuindu-i cã nu-s chiar întregi la tãrtãcutã, de cînd cu indicatiile de a tãia porcul la Crãciun cu laserul si a distruge mii de hectare de vie, pe motiv cã poama noastrã n-are pedigree si cã „noblesse oblige“. În aceste conditii munca agricolã în ziua de azi, munca tãranului nostru, nu mai face doi bani si este pe cale de disparitie. Tineretul peizan habar n-are sã dea cu sapa sau sã mulgã Joiana, îi e rusine, face pe dracul în patru sã fugã de sãrãcie la oras sau peste granitã, convinsi cã dacã rãmîn se îngroapã, azi singura investitie comunalã rentabilã fiind crîsmoteca. Asa cã preferã junetii sã o taie unde vãd cu ochii, sã culeagã cãpsuni în Spania, fise telefonice prin Belgia, sã recolteze babe perverse prin Norvegia, sã strîngã rahatul de cîine prin Paris sau Londra. Ideea de asociere îi înspãimîntã încã pe tãranii rãmasi acasã, cu nasul în tãrînã, groaza cã ar putea sã renascã ceapeurile îi fac sã refuze ideea de a deveni adevãrati fermieri. Gospodãriile calicesc, totul se nãruie, pãmîntul „se odihneste“ sau produce ierburi non-stop. Spun futurologii agro cã, dupã ce vor da coltul si ultimii mohicani cu dragoste rãzãseascã de pãmînt, mostenitorii vor înstrãina urgent glia primitã prin testament si poate cã atunci vom vedea si noi din nou agricultura adevãratã. Cea pe care am avut-o cîndva, pe cînd miile de tractoare lucrau pãmîntul ca niste albine, mergînd în linie dreaptã de se plictiseau mecanizatorii si întorceau unde întoarce vulturul. Pînã atunci munca la tarã suferã, se încearcã tot felul de agroturisme si strutãrii nebune, dar ele sînt sortite din start pieirii, fiind departe de sufletul si inima tãranului român. Unii fac pe dracul în patru ca aceastã inimã sã nu mai batã, dar au de asteptat o groazã de timp. Þãranul român nu poate sã moarã, nu-si poate permite acest lux, fiindcã o înmormîntare costã la tarã vreo zece milioane si asta înseamnã pensia pe vreo zece ani a unui fost ceapist, care si-a sfãrîmat o viatã oasele pentru productiile record ale revolutiei agrare. În decembrie 89 s-a terminat cu revolutia agrarã, a urmat cealaltã revolutie care a adus în tarã invazia de buruieni si paraginã, construim de 15 ani societatea capitalistã multilateral vorbitã, pentru cã deocamdatã sîntem o tarã de sezãtori.