Omul – între lumini si umbre

Prima zi a Festivalului de teatru din Piatra Neamt (ajuns la a XX-a editie) s-a deschis cu spectacolul Teatrului Masca – Oglinda în regia domnului Mihai Mãlaimare, dupã o piesã de Valeri Briusov. Refãcînd afectiv drumul spre ceea ce s-a petrecut pe scenã, pentru a mi-l apropia prin reflectie asupra celor petrecute, îmi dau seama cã aceste rînduri vor fi de fapt o confesiune. Spectacolul reuseste sã tinã treazã atentia publicului pentru cã esenta sa, problema identitãtii si alteritãtii, reprezintã miezul cald al creatiei actorului, fiind în acelasi timp si o problemã general-umanã. Avînd la bazã un text foarte bun, spectacolul a reusit sã redea ideile importante printr-o mãrturisire de credintã: Actorul, Masca si Oglinda sînt puse acum în acelasi cadru, creînd o emotie deosebitã. Eclerajul a reusit sã sublinieze bine acest drum greu, plin de paradoxuri pe care îl face actorul – de a fi mereu altcineva printr-o revenire adîncã si nuantatã la resursele proprii identitãti. În spectacol, fiecare personaj are propriul cerc, adicã propria identitate: în momentul în care iese din cerc, se distanteazã de el însusi, lãsîndu-se dezgolit în fata propriilor spaime, îndoieli… Întreg spectacolul îsi are de fapt cheia de boltã în alchimia specialã care se creeazã între imagine si identitate; omul aflat mereu între certitudinea de sine si incapacitatea de a se recunoaste în oglindã, instanta supremã. Dar personajele îsi vor da seama în final cã oglinda nu le este credincioasã, cã îi înfãtiseazã trunchiati, redîndu-le doar imaginea, nu si continutul acesteia. Încã o datã, omul, rãmas singur cu sine îsi dã seama cã rãspunsurile nu le va gãsi în afarã, ci tot în realitatea sa interioarã. Poate neîndeajuns de convingãtoare pe scenã acestã ideee îsi pune amprenta asupra relatiei dintre actori – personajele de pe scenã; în cele mai multe dintre momente, ei nu comunicã între ei – pe fiecare îl intereseazã doar propria „pozã“ – acesta reprezentînd poate singurul moment de certitudine pentru ei; interactiunea cu cei din jur îi destabilizeazã pentur cã adaugã noi date în privinta identitãtii. Albul, culoare dominantã în spectacol, mutã centrul de greutate spre necesitatea nonconcretetii fruste, spectacolul reprezentînd o explorare într-o altã gamã (si cu alte mijloace de expresie artisticã) a subconstientului uman, surprins în momentele de crizã, cînd granitele dispar. De aceea, uneori cuvîntul nu mai e necesar. Spectacolul redã relatia dintre cuvînt si imagine, modul cum fiecare poate vorbi în mod diferit despre identitatea umanã. Si cu atît mai grea e si munca actorului în acest spectacol, cu cît el redã în primul rînd emotii si apoi actiuni. De aceea, poate la final am rãmas cu sentimentul cã am asistat în unele momente ale spectacolului la imaginea unui film expresionist mut – sentiment accentuat si de prezenta personajelor-mãsti care te fac sã te gîndesti cu emotie si teamã la ceea ce se aflã dincolo de mascã.