Oglinda si masca

Anul trecut pe vremea asta, la finalul precedentei editii a Festivalului de Teatru, încheiam prin a-i ura sã fie. Este. Prezenta editie jubiliarã începe în fortã cu cele douã premiere absolute cu care ne-a bucurat Teatrul Masca. Mãrturisesc a fi o foarte mare admiratoare a acestui teatru; de aceea, cine n-a fost sîmbãtã seara la teatru, n-are decît sã nu mã creadã. Sã vã povestesc ce-a fost; dar sînt atît de multe de vîrît într-o cronichetã, încît îmi cer iertare de pe acum pentru stilul telegrafic. Vineri seara, în fata TT-ului, la ora cinci si jumãtate (mã rog, sase fãrã). Teatrul Masca cheamã trecãtorii la un spectacol de stradã. De fapt, erau douã spectacole. În parc – un happening cu puternice valente behavioriste, în care cîteva personaje izolate de public (prin copaci!) îl interpelau prin intermediul unor telefoane înduiosãtor de pastel. Extrem de reusitã metaforã si de un tragi-comic înduiosãtor acele tîrîituri de greiere modern în tufisurile toamnei. Si percutant; mai percutant la public decît spectacolul propriu-zis. Chiar i-au furat putin din impact. Acesta, desfãsurat pe esplanada teatrului si în imediata vicinitate, se numea Fuga de Bach prin (sau în?) cartier si era ceea ce spunea (conotatiile receptãrii sînt un savuros joc cu sine, atît de caracteristic pentru Mihai Mãlaimare), era un spectacol cu statui vivante, care au tulburat pentru cîteva minute nu numai circulatia din zonã, dar si perceptia despre spectacular a elevilor mei. Vãd eu azi ce-au priceput… Frumos era contrastul dintre interpelarea care era numai vorbe, lãsatã la latitudinea receptorului eventual si personajele-metafore care erau numai miscare, agresînd privitorul… fãrã a bãga în seamã pe cei din jur. Si, pentru cine lua aminte, era si o foarte frumoasã deschidere pentru festival si pentru spectacolul din seara urmãtoare. Cam „sus“ pentru stradã si pentru o dupã-amiazã rece la Piatra, dar, de functionat, functiona. Sîmbãtã seara, tot în premierã absolutã, Oglinda, conceput tot de sufletul teatrului, Mihai Mãlaimare pornind de la nuvela omonimã, emblematicã operã a controversatului Valeri Briusov; dar discutia despre text ar fi specioasã, fatã cu o adaptare de asemenea facturã. Un spectacol de o coerentã magnificã, realizat în stilul deja inconfundabil al trupei. Din text, autorii extrag motivul celui mai înfiorãtor excurs: pe tãrîmul insondabil aflat în profunzimile constiintei. Cu un vag parfum de Poe, dar si de Tinerete fãrã bãtrînete, ceea ce dãdea tais. Perfectã, deasemenea, paginarea acelui motiv al lui Magritte care s-a chemat La reproduction interdite, variantã surrealistã de mise-en-abîme. Frumos fãcut, albul acela opresiv al decorului era temperat de previzibilitatea eclerajului, dar nimic rãu în asta; cum se spune în limbaj de teatru, „lua publicul cu sine“. Greul a cãzut, cum e si firesc pentru un spectacol preponderent „de expresie corporalã“, pe umerii actorilor. Care au fost foarte exacti. Cea – era sã zic mai handicapatã, dar se interpreteazã iar… – care a tras greul a fost interpreta personajului principal (Ea), respectiv Mihaela Rãdescu. Singura care sustinea si verbal întregul, coplesitã de complexitatea jocului, a suferit putin de trac si a „teatralizat“ pe ici, pe colo. Nu-i nimic, asa-i la premierã; teoretic – trece. Restul – între just si exact, jucînd cu bucurie si haz. Pe ici, pe colo, se mai simteau încã „sforile“ repetitiilor; trece si asta. Mi-a plãcut foarte mult Doctorita (Dora Iftode), personaj conceput pe linii de stampã japonezã, frumoasã în exprimarea poverii pe care, din obligatie si din umanitate, trebuie s-o preia de pe umerii fiecãruia, cuminte si usor stîngace, fãcutã numai din întelegere. Extrem de bine, jocul cu oglinda; experienta de scenã a Victoriei Cocias s-a vãzut clar si a ajutat frumos momentul. Usor ilustrativã coregrafia lui Ion Tugearu, dar nici asta nu era neapãrat rãu, slujind de glossã pentru publicul mai putin dumerit. Splendidã, rãsturnarea întregului esafodaj din final, a doua interventie vorbitã, în care Ea, reluînd ideea („trebuie sã mã uit încã o datã în oglindã…“), transformã autoanaliza din experientã unicã în obsesie compulsivã. Mi-a plãcut, chiar dacã era mai aproape de text. Oricum, se întrevede o nouã filierã creatoare, de maturitate, în viata acestui teatru. Desi, mãrturisesc rusinatã, mie mi-e dor si de spectacolele solare de altãdatã ale trupei („Mãtura-mãtura-mãturaaa!…“). Poate fac o ministagiune de varã la noi… Mi-a plãcut si publicul care s-a sculat în monom si a aplaudat copilãreste la urmã. Se vedea c-o face cu toatã inima. Asa cum s-a vãzut pe cefele lor cã le-a plãcut. Nu stiati? Eu pot sti dacã spectacolul place sau nu, doar privind cefele spectatorilor. Vã spun data viitoare. Una peste alta, spectacolul a fost impecabil. Ca de obicei. Asta e, dom’le. Ce-i al omului e-al omului…