Am asteptat festivitatea de deschidere a celei de-a XX-a editii a Jocurilor Olimpice de iarnã cu o nedisimulatã sperantã. Nu gîndul la legendara pace olimpicã îmi dãdea ghes; nu eram nici pasionat de mãretele idealuri sportive olimpice, atît de familiare nouã de la Cristian Þopescu încoace, idealuri asuprite astãzi de fortele comerciale si politice. Cu Torino si regiunea Piemont ca argumente suplimentare, asteptam o desfãsurare încîntãtoare de forte creative, care sã marcheze si sã personalizeze pariul italian cu sporturile de iarnã. Prima amintire personalã despre o Olimpiadã de sezon rece, cea de la Grenoble, se pierde undeva în timpurile copilãriei. De fiecare datã, de atunci încoace – în mãsura în care a fost posibil accesul la transmisiuni televizate – am apreciat ambitiile gazdelor de a organiza deschideri si închideri fastuoase, temeinic individualizate. La Torino, cînd am vãzut improvizatia de amenajare asa-numitã Stadion Olimpic, apãruse deja un disconfort. Evident, prin raportare la asteptãri. Ce a urmat, pînã la un moment, depãsise deja hotarele neplãcerii. Singurul motiv pentru care nu am schimbat repede canalul de televiziune a fost comentariul fantastic de limbã englezã oferit pe Eurosport. În România e mai greu sã ai acest privilegiu. Totusi, cînd sã apãs pe buton într-un soi de prefinal al tristetii, macaronarii au început sã miste cîte unele în sectorul cu emotii. Încîntarea oferitã de prezenta zeitei Sophia Loren, ca una dintre purtãtoarele steagului olimpic, a fost concuratã nu de vedetele colege de steag din lumea sportului, ci de altã actritã, tot Ambasador al Bunãvointei, care îmbinã fascinant sensibilitatea cu forta de expresie si inteligenta nativã cu naivitatea studiatã. Susan Sarandon e numele ei. Au fost si alte nume mari pe acolo, dupã cum e datina, la purtarea tortei ce-avea sã devinã flacãrã olimpicã. Enumerarea lor tine de privilegiul gazetarilor de sport, de regulã extaziati în fata unui palmares de patrimoniu mondial. Fantezia coregraficã spatialã, dedicatã porumbelului simbol al pãcii, a fost si ea miscãtoare. Asta spre deosebire de scuturarea cu voce de playback a naftalinei de pe conul Lucicã al italienilor, expiratul tenor national pasionat de cai. Nimic însã nu avea sã mã facã sã le iert fudulilor italieni toate pãcatele mai mult ca douã momente, legate unul de altul. Au reusit sã picure putin din sclipirea geniului peste o mantie de nea mustind grosolan de dolari si euroi. Mai întîi a fost Yoko Ono, cu mesajul-poem rostit unei întregi planete. Rememorarea lui John Lennon s-a transformat într-un moment providential pentru o lume întoarsã pe dos de caricaturile la adresa unui Profet abuziv invocat de „maestrii“ terorismului fundamentalist islamic. Dacã ar fi trãit pînã în zilele noastre, un creator protestatar si vizionar ca John Lennon, cu greu scãpa marcãrii ca tintã de unii, de altii. De dincolo de viata pãmînteanã, mesajul si fabuloasele versuri ale slagãrului „Imagine“ au lovit din nou. În interpretarea lui Peter Gabriel, monstru sacru al muzicii numai bun de pus pe ranã, mi-am adus aminte cã în pãcatul de a fi visãtori nu sîntem singuri. Ceea ce tine si nu tine de imaginatie. Asa se face cã, dacã m-as da mai mult european decît român, nici cã mi-ar pãsa de isprãvile unora dintre alesii nostri. Dupã ce-au mimat la greu gîndirea si responsabilitatea fatã de fraierii de alegãtori, senatorii se pare cã au evaluat iarãsi vectorii amenintãtori la adresa jefuitorilor nationali cu acoperire de partid, drept pentru care au administrat o pãliturã de osîndã incredibilã luptei împotriva coruptiei de stat si partid. Ca structurã, cu sanse de eficientã în activitate, Directia Nationalã Anticoruptie (DNA) se bucurã de o încredere nesperatã în mediile institutionale si orgazitionale europene, fãrã a mai vorbi despre cele politice. Ministrul Monica Macovei trece peste tot, în Europa, drept o garantie pentru desãvîrsirea unui raid sãnãtos, cu capturile de rigoare, în rîndul trupei de mafioti si jefuitori strategici cu protectie de partid. E a nu stiu cîta oarã cînd punctez cã, pe lîngã cel putin discutabilii sãi predecesori, Macovei chiar e un minstru sãnãtos al Justitiei. E bine pentru România, e rãu tare pentru interesele ãlora cu votul exprimat de mandatarii din Senat. Cît le pasã unor alesi de tarã, în general vorbind, am tot vãzut, ne-am mirat, ne-am scandalizat, ne-am resemnat. Trîntirea Ordonantei dedicate DNA e deja prea mult. Þine cumva de limitele imaginatiei, dar nu are nici o legãturã cu mesajul lui John Lennon. De fapt, mã tem cã e si mai rãu. Pentru cine refuzã sã înteleagã pînã si în acest ceas tîrziu cum se face socoteala din sectorul groaznicei caracatite a coruptiei nationale, imaginatia e oricum ceva dãunãtor. Si nu sînt putini deloc. Lor John Lennon le iese din încrucisãri la integrame si nu înteleg cum de n-a ajuns fotbalul pe zãpadã sport olimpic. Poate cã nici nu i-a durut capul de o festivitate precum cea de la Torino, poate cã în general nu-i doare nimic. Pentru acesti „ei“ faultarea constantã a reformelor din Justitie e doar un fel cotonogire spectaculoasã a unei muieri ambitioase si bãgãcioase. Pentru acesti „ei“ nic nu meritã sã scrii. Numai cã nimic nu mã opreste sã visez la ziua cînd „ei“ vor deveni nesemnificativi. Cã ziua aceea, dupã cum merg treburile prin tarã, riscã sã vinã cam cînd România o sã organizeze o editie a Jocurilor Olimpice de iarnã exact la Piatra Neamt e deja altceva. Si nu tine defel de imaginatie.

P.S. La ora terminãrii acestui material, duminicã searã, Bruxellesul era cotropit de o ninsoare nefireascã. Fulgi moi si lipiciosi cãdeau din cer, iar circulatia rutierã, asa, de-o pildã, nu avea nimic împotrivã.