„Obiectivul nostru nu este aderarea în 2008, ci în 2007“

– interviu realizat cu Jonathan Scheele, seful Delegatiei Europene în România

Reporter: Conduceti una dintre reprezentantele diplomatice cumva atipice. Scopul ei si al misiunii este îndeplinit cînd se desfiinteazã. Cum vã simtiti prin comparatie cu omologii dumneavoastrã? Jonathan Scheele: Rolul unei delegatii a Comisiei Europene nu este acelasi ca al unei ambasade clasice, mai mai ales într-o tarã candidatã, devenitã acum tarã în curs de aderare si de aceea în orice caz avem un rol diferit în comparatie cu colegii, ambasadorii statelor membre sau ambasadorii altor state. Este diferit, dar este foarte motivat de faptul cã România este un stat în curs de aderare. Poate cã delegatia are un rol cu un profil mai ridicat decît spun alti reprezentanti ai Comisiei Europene în alte tãri unde rolul si statutul Uniunii nu este atît de important pe plan politic national. Rep.: Pozitia dvs., cel putin în cursul anului trecut si chiar acum doi ani, dar mai ales anul trecut – pentru cã a fost an electoral în România – a fost perceputã într-un mod particular de cãtre public. De asta fãceam deseori si asocierea cu un Michael Guest. Si dvs., si fostul ambasador al Statelor Unite ale Americii ati pãrut oameni dedicati României si interesului national românesc mult peste cadrul de actiune al unui diplomat acreditat. Ati fãcut deci cumva mai mult. J.S.: Nu. Nu sînt sigur dacã este o perceptie, dar sînt mai multi ambasadori care au devenit iubitori si prieteni ai României. Dar rolul unui prieten este de a fi în primul rînd un prieten onest, sã spunã adevãrul si nu ceva convenabil. Avem un proverb englezesc care spune: „Diplomatii sînt trimisi în strãinãtate sã mintã pentru tara lor“. Rep.: Hai sã-l legãm de alt proverb, tot englezesc: „Cine nu greseste nu face nimic“. J.S.: Exact, exact. Si eu cred cã este o conceptie depãsitã de diplomatie. Diplomatul are rolul de a spune adevãrul, nu întotdeauna pe piata publicã, dar în legãturã cu prietenii în particular trebuie sã-l spunã. Rep.: Dvs. aveti studii tehnice, sînteti inginer… J.S.: Inginer, dar si economist. Rep.: Probabil cã ati aprofundat si teoria sistemelor. J.S.: Da, da. Rep.: Cît v-a ajutat în diplomatie si, mai ales, în misiunea din România? J.S.: Eu cred cã nu toti diplomatii trebuie sã fie juristi. Important este cã tehnica e o abordare logicã. E foarte importantã pentru a întelege care sînt consecintele. Rep.: Apropo de mesaj corect si consecinte, pentru foarte multi a fost o surprizã cînd, recent, presedintele Parlamentului European a spus sã nu se mai ameninte România si Bulgaria cu clauzele de salvgardare din cauzã cã aderarea lor la UE nu poate fi amînatã dupã 1 ianuarie 2008. Lucrurile astea erau binecunoscute mãcar pentru cei implicati în procesul de aderare. De ce s-au ferit toti sã comenteze acest aspect, inclusiv analistii de notorietate ai României? J.S.: Poate cã pentru comentatori, care ca si dumneavoastrã au citit Tratatul de aderare, nu era o surprizã. Dar de fapt care este scopul acestei clauze? Scopul nu este de a avea o scuzã pentru amînare sau de a sanctiona tara, ci de a motiva si încuraja reforme necesare pentru a fi pregãtiti de aderare. Obiectivul nostru nu este aderarea în 2008, ci aderarea în 2007. Experienta cu unii membri care au aderat în 2004 este cã la un moment dat au spus „Gata, sîntem înãuntru, am semnat tratatul, am rezolvat problemele pînã la 1 mai 2004“, dar nu era asa. Fiindcã pentru România si Bulgaria era o perioadã mai lungã între momentul închiderii negocierilor si momentul aderãrii era poate mai mult de fãcut. De aceea am ales aceastã optiune de a mentine o presiune. Sincer eu cred cã a avut un efect benefic.

„În aderare nu este lapte si miere, ci sînt drepturi, avantaje, dar si obligatii“ Rep.: Oprindu-ne asupra recentului Raport de monitorizare al Comisiei Europene, nu am putea întelege din el si un avertisment, anume cã pînã în primãvarã ar fi termenul prea scurt pentru a se rezolva restantele? J.S.: Nu e vorba de a rezolva pînã în primãvarã. Avem timp încã pînã la sfîrsitul anului viitor pentru a rezolva problemele. Dar trebuie sã avem încredere cã, pînã la sfîrsitul anului, România va fi suficient de pregãtitã, mai ales în domeniile cheie. Este încã timp. De exemplu, momentul pentru a avea stabilite mecanismele de gestionare a agriculturii nu este aprilie-mai. Rep.: Sã ne întoarcem la comunicare. Foarte multã lume face confuzii, s-au amestecat euro-miturile cu euro-spaimele si sãrim peste costuri. Iatã, încet-încet, începe sã scadã euro-optimismul românesc. Pe mãsurã ce lumea începe sã afle despre costurile reale ale integrãrii. Oare nu era mai bine sã se spunã adevãrul românilor de la bun început? J.S.: Îmi amintesc cã, la începutul mandatului meu, la sfîrsitul lui 2001 si începutul lui 2002, am spus cã mã tem un pic aici, în România, de nivelul ridicat al entuziasmului. Era cam 80-85% în favoarea aderãrii. Am spus public cã poate nu este prea bun, pentru cã este ceva care nu reflecteazã si o întelegere bunã despre impactul aderãrii. De aceea membrii delegatiei am schimbat si strategia noastrã de informare. Am pus foarte mult accentul pe fonduri de preaderare si asa mai departe. S-a schimbat mult mai mult spre douã elemente. În primul rînd, informarea asupra impactului pe diferitele sectoare – rural, tineretul, IMM-uri – dar si pe valorile europene, adicã în aderare nu este lapte si miere, ci sînt drepturi, avantaje, dar si obligatii. De aceea am vrut sã echilibrãm mai mult balanta de informare. Ei bine, Delegatia singurã nu poate sã facã acest lucru si, din pãcate, din partea guvernului, eforturile de informare nu au fost atît de bine coordonate. Rep.: Poate nici interesati nu au fost? J.S.: Ba da! Dar eu cred au fost întotdeauna probleme de coordonare a eforturilor pentru informare despre aderare. Si eu cred cã este foarte bine cã anul acesta s-a început a vorbi despre costuri. De fapt care sînt costurile?… Costuri, iatã, sînt foarte des investitiile pentru firme, pentru a putea sã respecte reguli si norme, nu doar pentru Bruxelles, dar si pentru sãnãtatea consumatorilor, pentru a putea exporta direct, fãrã control, spre alte piete din Europa si în lumea întreagã. Sînt investitii care sã le permitã firmelor sã fie mai competitive în aceastã lume, unde pretul singur nu înseamnã competitivitate. Rep.: Ati pomenit mai devreme despre cum s-a lucrat în România cu fondurile de preaderare; cu ce-o sã fie apoi e altã istorie. Dumneavoastrã ati venit în Neamt, ati avut un traseu si ati vizitat diverse obiective, oameni si afaceri care au beneficiat de fonduri europene. Nu e totul o poveste de succes în România. Existã si o listã neagrã a celor care au deturnat fondurile, a celor care nu vor mai avea acces la ele. Cînd veti face publicã o asemenea listã? Lumea asteaptã. J.S.: Sincer vorbind, nu existã o listã neagrã. Sînt unii contractori, nu neapãrat români, care nu sînt autorizati sã participe în licitatii pentru fonduri europene pentru cã nu au respectat regulile de procedurã sau de eticã, dar este altceva. Sînt proiecte care nu au mers bine. Unii au fãcut scandaluri, care poate nu au apãrut în presã. Rep.: De ce sînt proiecte cu probleme? J.S.: Poate sînt douã-trei tipuri de probleme. Sînt si proiecte bine fãcute care nu au reusit deoarece conceptia nu a fost cea mai bunã, dar au fãcut totusi ceva. Curtea Europeanã de Conturi face audituri despre impact, facem si noi o evaluare a programelor pentru a sti mai bine ce se întîmplã. Sînt într-adevãr proiecte care nu au reusit – sînt puse pe hîrtie. Am si un alt caz. Iatã, programul RICOP, care a fost un mare program, foarte complex, a mers foarte prost de la început, a fost teribil. La Bruxelles, cînd am vorbit cu statele membre despre RICOP s-a spus: „Sã nu vorbiti cu noi despre acest program!“. La sfîrsit, dupã multe probleme, RICOP a reusit si este de fapt o poveste de succes. Sînt mai multe lectii din acest proiect, dar sînt si proiecte în care sînt greseli foarte mari. Rep.: Am înteles, inclusiv aspectul diplomatic al rãspunsului. Gîndul îmi rãmîne la fraude. J.S.: De fapt este evident cã si presa joacã un rol foarte important. Nu doar presa, ci si societatea civilã si autoritãtile. Sînt si probleme cu autoritãtile. Sînt greseli care pot fi rezolvate în timpul unui proiect – chiar sînt probleme de incompetentã si sînt cazuri de fraudã! Dacã e vorba de fruadã, este evident cã banii contribuabililor europeni trebuie sã fie recuperati, chiar dacã nu e vorba de un proces penal. Dar, dacã este o adevãratã fraudã sau un caz de coruptie, trebuie urmãrit si un proces penal pentru cã nu este suficient un proces administrativ. Sînt si lectii bune, sînt si rele. În toate proiectele, care vor avea programe mai mari, mai importante în viitor, dacã vom avea aceleasi probleme va fi foarte, foarte greu sã fie gestionate.

Moldova, si cea de peste Prut, zonã sensibilã Rep.: Un subiect sensibil în România este Moldova, o zonã defavorizatã, rãmasã în urmã. Iar judetul Neamt este eminamente unul dezindustrializat. Dar, sã nu uitãm cã vom asigura frontiera Uniunii Europene cu Republica Moldova, cu Ucraina, zone sensibile. Ce se poate întîmpla în conditiile în care totusi Moldova noastrã, ca sã nu spun doar Regiunea de Dezvoltare Nord-Est, va rãmîne la acelasi nivel, cu acelasi decalaj? Dacã autoritãtile nationale nu vin peste cele locale si regionale sã le stîrneascã, sã le împingã, se poate stimula treaba asta la nivel Uniune? Care este orizontul de asteptare? J.S.: În primul rînd, va fi o frontierã a Uniunii Europene extinse, dar nu implicã o cortinã de fier si de aceea nu va fi usor. Trebuie sã fie o bunã cooperare între România si vecinii ucrainieni si moldoveni. Si trebuie încurajat si traficul transfrontalier local. Acesti oameni au trãit împreunã, peste Prut, si Prutul nu trebuie sã fie o barierã impermeabilã. În acelasi timp trebuie controlat fluxul de persoane, mai ales cele care nu sînt din localitate, pentru a evita traficul persoanelor sau drogurilor si asa mai departe. Dar, este evident cã dezvoltarea Moldovei e foarte importantã. Infrastructura este importantã. Vedeti, legãtura Bucurestiului cu Moldova, dar si a Moldovei cu Ardealul, trebuie dezvoltatã prin fonduri. Avem fonduri, dar deja pe plan economic si social aceastã regiune (Moldova – n.a.) primeste mai multi bani decît orice altã regiune din România. Trebuie foarte bine gîndit cum se cheltuiesc acesti bani pentru a avea impact pe dezovoltarea economicã si socialã. Rep.: Revin si spun cã mã tem cã ai nostri nu se vor pricepe sã cheltuiascã mai mult si mai bine. J.S.: Sînt autoritãtile nationale, dar sînt si autoritãtile regionale care au aceastã responsabilitate. Nimeni nu stie mai bine decît cei de la Regiune care sînt prioritãtile, dar este evident cã nu este suficient sã stie, important este si de a pleca de la aceastã analizã spre actiuni concrete si cu un sprijin de la anumite structuri nationale pentru a asigura o dezvoltare corectã în aceastã zonã. Evident, dacã nu se va face ceva într-o perioadã mai lungã, este evident cã prioritatea pe plan financiar va deveni mai importantã pentru aceastã zonã, dar sper cã nu va fi necesar. Am vãzut la Vaslui, de exemplu, o anumitã schimbare de culturã, de abordare. Am fost foarte impresionat! M-am întîlnit cu o tînãrã întreprinzãtoare care a iesit din facultate – turism – anul trecut si care, din mostenirea bunicii, a vîndut casa si terenul si a investit într-o pensiune în Agapia. Construieste, si-a asumat riscul si a ales sã rãmînã în zonã, sã investeascã în zonã. Este ceva remarcabil si eu sper cã nu este un exemplu singular! Rep.: Va fi un „success story“ care va face pui? J.S.: Dacã va fi un „success story“ vom vedea! Rep.: Iar eu sper cã ne vom revedea…

„Va rãmîne o parte din mine care va fi româneascã“ Rep.: În România, sînteti cetãtean de onoare prin vreo localitate? J.S.: Da, cred cã da. Am uitat… Cred cã în Hunedoara, în judet. Rep.: La Deva? J.S.: Da, la Deva. Rep.: V-ar tenta sã renuntati la cariera diplomaticã pentru o optiune politicã? J.S.: Sigur cã nu. Nu sînt un politician. Rep.: Dupã ce se încheie misiunea în România, vã gînditi cumva sã pãstrati aici un loc de refugiu, sã reveniti într-un colt de lume drag? J.S.: Nu stiu dacã voi pãstra un loc de refugiu, dar stiu sigur cã va rãmîne o parte din mine care va fi româneascã si cã trebuie sã revin, sã mã reîntorc în tarã, poate nu imediat. Rep.: Constientizati cã veti rãmîne în manualele noastre de istorie? J.S.: Nu stiu dacã ar fi meritat, dar este poate motivant pentru mine. Nu pentru a rãmîne în manuale, dar pentru a-mi justifica activitatea.