Oamenii dăruiți sunt oameni fericiți

■ Simpozionul Internațional de Acuarelă ”Iulia Hălăucescu” Tarcău la a V-a ediție (16-28 iulie 2023) ■

Simpozionul de la Tarcău este un mod de a onora memoria distinsei artiste plastice, de a reaminti nu doar opera în sine, ci și contribuția sa, ca ”om al cetății”, prin lucrările lăsate cu acribie și generozitate locurilor care i-au marcat existența – Tarcău, Bicaz, Piatra Neamț -, tenacitatea cu care a transformat mediul fragil al acuarelei în operă durabilă, fermitatea cu care a definit un spațiu personal în acuarela/arta românească.

Simpozionul creat de Fundația Mircea Titus Romanescu în parteneriat cu Primăria Tarcău duce lucrurile mai departe, într-un prezent care găzduiește la Tarcău maeștri ai acuarelei români și străini. Am avut șansa de a întâlni o parte din acești oameni remarcabili la pensiunea Fortuna, în Stejaru, și de a-i urmări așternând pe hârtie o realitate filtrată, sublimată prin sensibilitate, muncă, efort și căutare.

Lucrul cel mai important: nemulțumirea artistului cu sine însuși

Pictorița Lucia Juncu avea să numească, într-un fel de joacă, starea care transpărea în atelierul de sub pădure: ”Oamenii dăruiți sunt oameni fericiți”.

A venit în București, în urmă cu aproape 15 ani, din Republica Moldova. ”Pictorul nu e niciodată mulțumit, caută. Optimismul vine din căutare continuă, te bucuri că ”a ieșit”, că ai prins momentul. Dar când faci o expoziție personală, ești răstignit, ești scos în față, nimic nu mai pare bun. Atunci când termini e cel mai greu, ești devastat, golit. Ai nevoie de răspunsul publicului. Apoi te reîncarci și o iei de la capăt. Și visezi la o altă expoziție perfectă. Dar ăsta lucrul cel mai important: nemulțumirea artistului cu sine însuși, pentru că știți, mulți artiști mor și nivelul lor de perfecțiune îl poate da doar posteritatea. Dacă îi notează”.

Lucia Juncu caută, predă, se bucură de lucrurile din jur, crează. Și cântă cu o voce din piept, cu patos, așa cum am ascultat-o seara, când pe neașteptate, a reînviat memoria unei întâlniri, printr-un cântec georgian care suna ca o chemare la luptă.

Tămăduitorul de suflete

”Am o predilecție pentru mediul vegetal, îmi place să surprind tot ce ne înconjoară cu fragilitate, dar ne dă forță, ne vindecă, ne dă frumusețe. (…) Încerc să reconstitui o lume pe care societatea agrariană ancestrală a construit-o și a cărei moștenire începe să se piardă” avea să spună Marcel Lupșe. Lucrările sale urmează o cale de vindecător. A pus în ele busuioc, florile Domnului, angelică, lavandă și păpădie, strânse în mănunchiuri delicate, de ierburi de leac, uneltele tămăduitorului de trupuri, dar și cele ale tămăduitorului de suflete. A pictat ”mici ierburi sburătoare”,cum le-a intitulat domnia sa, uneori adunate în treimi vindecătoare, alteori  împletite în buchete pentru descântec sau în marame de grâu. Marcel Lupșe a așezat florile, frunzele și ierburile în cruci sau pe ștergare, creionând cruci, trinități, prapori; unele m-au trimis cu gândul către filonul neo-ortodox din seriile de Prapori ai lui Horia Bernea.

A creionat din toate o grădină magică, împărătească, în care coexistă iarba fiarelor și porțile Raiului. Pe acestea din urmă le-a făcut fără talpa porții, cu margini suple, ca un șir de dranițe însirate pe lemnul ușii, terminate cu o catapeteasmă albastră, de cer, gata să plece în sus. Căci de-a latul ușii,  ca o ceață, trece o dâră albă de înger.

Tot ce porți cu tine

Soții Olga și Gheorghii Diaconu sunt profesori la Academia de muzică, teatru și arte plastice din Chișinău. Predau acolo de 25 și respectiv 20 de ani. Este o muncă tenace, continuă, însumând-o pe cea de dascăl și pe cea de artist. Atelierul este acasă. Între școală și lucrul la șevalet își doresc doar să aibă destul timp. ”E imposibil să nu iei acasă, cu tine, ceea ce vezi și ce simți”, spune Olga Diaconu, ”să nu schițezi și să transpui pe pânză momentele acelea. Nu poți evita asta”.

Sunt invitați des în România. Adună impresii, imagini, oameni, așa cum au făcut și când au mers la Cozia. Grafica este o pasiune pentru Gheorghii Diaconu. Fiica lor este ea însăși artist plastic, face ilustrație de carte, gravură în metal, pictură.

Toți trei au ales cale grea, calea apostolatului în educație, calea căutării și arderii în pictură, într-o vreme în care banii pentru cultură sunt tot mai subțiri și mai rari, în buza războiului din Ucraina.

”Apa te acaparează, altceva nu mai faci”

Mircea Titus Romanescu și Mircea Corcodel au venit către acuarelă din rigoarea științelor exacte. Considerată cândva o anexă a tehnicii în ulei, acuarela este – încă – văzută de unii ca îndepărtata cenușăreasă a tehnicilor plastice.

Amândoi au vorbit despre sinceritate ca fiind condiția imperios necesară. ”Nu ești sincer, nu poți picta acuarelă, de la notația spontană a stării tale riști să cazi în spectacol” avea să spună Mircea Romanescu. ”Internetul este plin de efecte, de virtuozități lucrate, de demonstrații sofisticate. Dar, în realitate, apa va vrea mereu să te controleze. La un anumit nivel, schimbarea unei lucrări în artă este intervenția Divinului. Uleiul îl poți reface, poți să revii iar și iar asupra lucrării. Aici nu merge, nu ești tare, o scapi de sub control.

Apa are un caracter egoist, te provoacă și te acaparează, altceva nu mai faci. Lucrul în sine e scump: hârtia de bumbac pentru acuarelă, culorile calculate în grame, pensulele la fel de diverse și special, ca rochiile de femeie. E probabil un mare lux”.

Mircea Romanescu s-a îndreptat către acuarelă la sugestia Iuliei Hălăucescu. ”Mi-a spus: cred că ai putea face asta. Dar nu am discutat niciodată de ce s-a îndreptat ea însăși atât de decis către acuarela umedă, în care te confrunți direct cu apa. Cred că există o relație specială între femeie și apă”. Pentru Mircea Romanescu acuarela este o continuare a căutării, pe un traseu nefinalizat încă, evitând manierismele, printre artiști de talent și meșteșug.

Importanța lucrurilor simple

Mircea Corcodel a găsit în acuarelă, ”cea mai dificilă dintre tehnicile picturale”, un mod de a rescrie și prezenta spațiul – greu de înțeles, ca mediu de lucru, pentru multă lume. E practic, o problemă de comunicare, zâmbește Mircea Corcodel.

De mai bine de cinci ani și jumătate acuarela îi oferă o cale directă de a expune publicului ceea ce simte, de a transmite bucurie, prin lumină și culoare. Face și demonstrații pentru copii, care sunt un public receptiv și interesat. Dar acuarela mai este și un bun instrument de a se cunoaște pe sine, de a (se) explora. Îi plac florile, peisajele citadine, studiile de anatomie, îi place să discute cu trecătorii, e o simbioză între dinamica lor și peisajul care ia naștere pe hârtie.

”Suntem un grup de acuareliști profesioniști care vrem să schimbăm mentalitatea față de această tehnică veche, considerată anexă a uleiului. O tehnică sinceră. Aceasta e prima caracteristică a acuarelei. Ce așezi pe hârtie e trăirea de moment, intensă, și trebuie să o poți trimite către ceilalți. Multă lume nu realizează importanța lucrurilor simple”.

Mircea Corcodel lucrează la două proiecte paralele, ”Bucureștiul văzut de pe șevalet”, mai aproape de final cu peste 100 de lucrări, și ”Orașe transilvane”, în tuș și laviu.

E un București din care lipsesc clișeele Ateneului, care îmbrățișează profilele caselor din cartierul evreiesc sau din cel armenesc, în care pensula prinde în fugă mici bijuterii arhitecturale, unele gata să se năruie, să cedeze în fața asaltului betoanelor moderne. Ferestrele lor, curbura unui zid, o cornișă vor rămâne încremenite în chihlimbarul cărții, așa cum chipurile și ochii ființelor pictate cu migală în trecuturi de mult dispărute stau și astăzi cu noi.

***

La Stejaru am stat de vorbă cu Liliana Romanescu care, cu resurse restrânse dar cu mult suflet, prin intermediul Fundației, a devenit unul dintre managerii culturali pur-sânge ai României.

2024 va fi Anul Iulia Hălăucescu; se vor împlini 100 de ani de la nașterea artistei. Plănuiește, împreună cu vice-primarul de Tarcău, Mircea Nistor și cu managerul Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”, Carmen Nastasă, un an care să creeze repere și evenimente.

Am rememorat vorbele unuia dintre artiștii întâlniți: ”Acuarela nu intră în detalii, doar sugerează, propune însă privitorului să meargă mai departe. Nimic nu se repetă și nimic nu e de două ori la fel”. Singura constantă a acestei lumi de culoare – sinceritatea.

Iulia Hălăucescu 

S-a născut pe 31 martie 1924, în comuna Tarcău, Neamţ, în familia preotului Gheorghe Verşescu. A urmat Liceul teoretic de fete (Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”) din Piatra Neamţ. Între anii 1943-1948 a studiat la Facultatea de Filosofie Bucureşti, fiind apreciată de dascăli precum Dimitrie Gusti, Mihai Ralea, Tudor Vianu.

Pictorul Corneliu Baba a fost cel care a sfătuit-o să se îndrepte către Belle Arte astfel că a urmat studiile Academiei de Arte Frumoase din Iaşi și ale Institutului „ Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.

În 1944 s-a căsatorit cu ofiţerul de geniu Lucian Petronius Hălăucescu (Lucky). Au rămas împreună 63 de ani. Retras din armată sub regimul comunist, Lucky Hălăucescu este cel care a pus bazele mișcării sportive în județul Neamț, dezvoltând voleiul pietrean între anii 1948 și 1956[1]. A rămas curator și promotor al expoziilor Iuliei Hălăucescu.

Pictorița Iulia Hălăucescu a avut peste 60 de expoziţii personale în ţară și străinătate. A participat la peste 30 de expoziţii retrospective organizate de Ministerul Culturii.

Iulia Hălăucescu s-a stins din viață la 83 de ani, pe 18 decembrie 2007.

***

Soţii Hălăucescu au donat Muzeului de Artă din Piatra Neamț, cu ocazia zilei orașului (la 24 iunie 2003) peste 50 de lucrări din Expoziţia personală Piatra-Neamţ – trecut şi prezent şi o suită de lucrări din ciclul Zidiri duhovniceşti. Oraşului Bicaz i-au dăruit lucrări realizate în timpul construcţiei lucrărilor hidroenergetice de pe Valea Bistriţei. Comunei Tarcău i-au donat peste 100 de lucrări şi obiecte din fostul atelier al pictoriţei. Consiliul Local Bicaz a organizat o expoziţie permanentă Iulia Hălăucescu. Consiliul Local Tarcău a înfiinţat Muzeul de Artă Iulia Hălăucescu în anul 2003[2].

Camelia Varvara Tudose

[1] Lucian Petronius Hălăucescu, promotorul voleiului pietrean de Violeta Moșu http://dordeneamt.ro/2018/08/16/lucian-petronius-halaucescu-promotorul-voleiului-pietrean/

[2] In memoriam Iulia Hălăucescu de prof. Coralia-Letiţia Bunghez  https://www.slineamt.ro/apostolul/comemorari/in-memoriam-iulia-halaucescu/