Contactează-ne

Arhivă 2005-2017

O viatã dedicatã modelãrii aurului

Știre publicată în urmă cu

în data de

• Petre Munteanu „modeleazã“ aurul de 46 de ani • în anii ’60, prelucra pînã la douã kilograme de aur anual • pe mesterul bijutier îl cautã si acum evreii plecati în strãinãtate, care-i sînt clienti de aproape jumãtate de secol • „podoabele din magazine sînt proaste, fãcute la masinã, nu sînt pentru oamenii cu gusturi alese“, sustine bijutierul •

A fãcut mii de podoabe care au fost si încã mai sînt purtate de doamne si domnisoare, fie ele femei simple, ori personalitãti, a fãcut bijuterii si pentru bãrbati, a realizat inele de logodnã, ori verighete, a rãspuns celor mai dificile cerinte din partea clientilor, a mînuit pietre pretioase, a montat diamante, iar acum a ajuns sã facã mici reparatii, ori sã lipeascã bijuteriile pe care le cumpãrã lumea din comert. „Meseria de bijutier este pe care de disparitie. Ce facem noi acum nu se mai cheamã cã facem bijuterii, ci lipituri la bijuteriile de la turci si de unde or mai fi aduse. Bunul gust si lucrul fãcut manual nu mai conteazã în vremurile noastre. S-au dus timpurile în care munceam sãptãmîni la rînd ca sã fac o bijuterie pe care un bãrbat sã i-o dea iubitei lui. Acum, bãrbatul îi cumpãrã femeii inelul din magazin si logodna, ori cãsãtoria sînt rezolvate“, a spus Petricã Munteanu, cel mai bãtrîn bijutier din Neamt si, probabil, din tarã. Petre Munteanu este bijutierul pietrenilor de 37 de ani si le-a fost model tuturor breslasilor din Piatra Neamt si Iasi. Acum, trãieste dintr-o pensie modestã si din ce cîstigã de pe urma lipiturilor de podoabe din aur si argint. De lucrat, nu mai lucreazã lumea la el, pentru cã vitrinele magazinelor sînt pline de bijuterii, care mai de care mai arãtoase. Asa cã nu i-a mai rãmas decît sã facã mici reparatii, iar cîstigul este pe mãsurã. L-am gãsit pe nea Petricã în cãmãruta sa, cu destinatie de atelier, situatã în centrul orasului, într-o dimineatã rece de martie. Era aproape ora zece si nimeni nu-i trecuse pragul. „Sînt zile în care nu intrã nici un client aici. Oamenii nu-si mai fac bijuterii la meserias, merg la magazin si le cumpãrã gata fãcute. Noi n-am mai rãmas decît cu mici lucrãri, lipim, reparãm, rar mai facem ceva de la zero“, a spus Petre Munteanu.

Un mestesug al sufletului Petre Munteanu are 75 de ani si de 37 de ani locuieste în municipiul Piatra Neamt. De modelat în aur s-a apucat de prin 1960, fãrã a avea vreo scoalã în domeniu. Conform actelor de studii, nea Petricã este ajutor de înaltã precizie si a lucrat în Uzina de Tramvaie, în Iasi. Apoi, a activat în cinematografie, dar si ca mecanic tipograf. Din anul 1960, s-a angajat ca bijutier în cadrul Cooperatiei Iasi, iar dupã sapte ani s-a mutat în Piatra Neamt. Îsi aminteste cu emotie de cum l-a prins farmecul de a modela aurul. Si de primele bijuterii pe care le-a mestesugit, si de inelul la care a muncit multã vreme pentru a i-l dãrui celei dragi, care avea sã-i devinã sotie. „N-am avut timp de iubite, asa cã nu pot spune cã multe bijuterii fãcute de mine au ajuns pe degetele celor ce mi-au fost dragi. I-am fãcut sotiei multe bijuterii si acum îi fac fiicei mele, care poartã doar podoabe lucrate manual, de mine. Îmi amintesc cã aveam 18 sau 19 ani, lucram ca ucenic la Uzina de Tramvaie din Iasi si am mers la un film în care apãrea un bijutier. Acesta realiza podoabe pentru contese, pe bazã de comandã de la cavaleri. El se îndrãgostea de fiecare bijuterie creatã si, cînd venea cavalerul sã o ridice, îi lua banii si apoi îl urmãrea pe traseu. Îsi punea o mascã pe fatã, îl ataca si îi fura bijuteria. Apoi, o ascundea pe fundul mãrii si o admira acolo, în adîncuri. Asa am început eu sã fiu atras de aceastã meserie. Am vãzut prea putin, la niste evrei, cum se lucreazã în aur si argint. M-am autoperfectionat si am pus suflet în tot ce am realizat. Nu este usor sã lucrezi ca bijutier si dacã nu as fi fost pasionat, dacã nu mi-ar fi plãcut frumosul, nu as fi rezistat în acest domeniu. Nu stiu sã mai existe în tarã un bijutier în vîrstã de 75 de ani care sã lucreze zi de zi“, a povestit Petre Munteanu.

„Evreii aveau foarte mult aur si nu lucrau inele sub zece grame“ Între anii ’60 si ’68, nea Petricã prelucra anual circa douã kilograme de aur. Apoi, dupã plecarea evreilor din tarã, media a scãzut la circa 600-700 de grame anual. „Ce vremuri… Îmi amintesc cã evreii aveau foarte mult aur si nu lucrau inele sub zece grame. Si verighetele lor erau peste zece grame bucata. Asa erau gusturile lor: inele mari, arãtoase, filigranate, cu pietre pretioase. Am montat pentru ei diamante, rubine, safire, aveau si au si acum mosteniri extrem de valoroase. Cînd lucram la cooperatie, mie îmi revenea cam 10-12% din valoarea muncii, restul mergea la stat. Cu toate cã aveam tot timpul mult de lucru, n-am cîstigat niciodatã foarte bine. Mã gîndesc cã, dacã venea revolutia cu mãcar zece ani mai devreme, acum trãiam pe alt picior. As fi fost mai tînãr si as fi avut alte sanse si perspective ca sã-mi fac traiul mai usor. Asa, mã chinui sã scot un ban ca sã îndulcesc traiul meu si al sotiei. Dupã 47 de ani de muncã, am o pensie de 4,6 milioane de lei pe lunã. Sotia a luat, cu o zi în urmã, pensia de trei milioane si jumãtate si am dus banii direct la asociatie, ca sã plãtim întretinerea pe o lunã. Din ce fac eu aici nu iese mare lucru. Ar trebui sã cîstig 700.000 – 800.000 de lei pe zi ca sã plãtesc cheltuielile lunare pe acest spatiu si sã îmi rãmînã si mie ceva. Dar, cum sînt zile în care nu încasez nimic, profitul este vai de el“. Si, ca si cum l-ar fi auzit, în timp ce se plîngea de cheltuielile mari pentru spatiul pe care îl ocupã, a si apãrut proprietarul încãperii care i-a amintit cã are de plãtit datoriile la încãlzire, cã trebuie sã achite chiria, curentul electric… „Pentru acesti sapte elementi din atelier, cãldura a venit într-o lunã cît anul trecut pe patru-cinci. Trebuie sã dau trei milioane de lei, jumãtatea mea la chirie, plus utilitãtile, si asa se duc banii. Dar, sãnãtos sã fiu…“ si discutia a fost întreruptã de aparitia unei cliente de la Vaduri, o tînãrã cu mîinile muncite si papucii scofîlciti. A întrebat timid cît costã sã-i lipeascã o verighetã ruptã în douã locuri. Nea Petricã s-a uitat la ea si a coborît pretul, de la 70.000 la 50.000 de lei pe lipiturã. Femeia a scos dintr-o batistã botitã bucãtile de aur si i le-a întins mesterului. Apoi, l-a întrebat dacã nu i-o lipeste si pe a sotului ei, ruptã într-un loc. „Dati-mi sã vãd ce aveti. Of, asta-i marfa fãcutã la masinã. Uitati-vã cît sînt de subtiri si de prost realizate. Se îndoaie la cea mai micã presiune si se rup foarte usor. Acu’, dacã am zis cã-i 50.000 de lei lipitura, rãmîne acelasi pret si la verigheta sotului. Veniti peste o orã“, i-a spus femeii. Aceasta n-a apucat bine sã iasã pe usã si bãtrînul mester s-a apucat de treabã. Le-a examinat la lupã, le-a uns cu solutiile pe care le avea pregãtite, le-a încãlzit la flacãrã, le-a lipit, le-a trecut prin alte lichide, iar, la final, le-a polizat pentru a nu rãmîne cu marginile zdrentuite. În timp ce încerca sã repare inelul bãrbãtesc, acesta a mai cedat într-un loc si a trebuit sã munceascã de douã ori. Dar, nu s-a plîns prea mult cã avea sã încaseze bani pe o singurã lipiturã, în loc de douã. „De cîte ori am lucrat pe gratis… Mai las din pret, mai fac reduceri, încerc sã fie toatã lumea multumitã. Cred cã, pentru cã am avut grijã sã-mi multumesc clientii, si în ziua de astãzi mã cautã evrei plecati din tarã în ’68. Tot timpul vin la mine, la atelier, cînd ajung în vacantã, în Piatra Neamt. Astã-varã, a venit un evreu care a vrut sã-i realizez un pandantiv, greu de peste 22 de grame, din aur. A vrut o panterã în relief si, pentru cã voiam sã iasã ireprosabil, am cumpãrat o carte cu animale si am cãutat ca pantera sã fie astfel pozitionatã încît sã o pot realiza cît mai bine. Îmi amintesc cã si-a pus acel pandantiv la un lant care avea peste 50 de grame. Fiecãrei bijuterii, înainte de a o realiza, i-am fãcut o schemã. De obicei, cînd fac ceva, este creatia mea integralã, dar asta nu înseamnã cã nu am lucrat si dupã comanda clientului“.

Creuzetul, penseta, focul si dãltile, cei mai buni prieteni Lovitura cea mai grea datã bijutierilor a venit dupã decembrie ’89, cînd oamenii au avut posibilitatea sã îsi cumpere direct din magazine orice podoabã si-au dorit, sau au adus aur de peste hotare. „Foarte rar mai lucrãm aurul. Acum, am rãmas doar cu reparatiile. Toatã viata mea am lucrat numai manual si, uneori, ca sã fac o bijuterie de la un capãt la altul, lucram si sãptãmîni la rînd“. Apoi, si-a scos ochelarii, descoperindu-si ochii obositi. Atunci am aflat cã ochelarii mesterului bijutier erau, de fapt, lupele cu dioptrii foarte mari, cu ajutorul cãrora si-a fãcut meseria de-o viatã. „Credeti cã sînt ochelari, pentru cã asa par, dar sînt lupe. Pentru cã sînt foarte puternice, nu le pot folosi mai mult de sase ore pe zi. Pe lîngã acestea, mai folosesc si ochelarii cu dioptrii plus 3,5 si este foarte obositor. Regret nespus de mult cã nimeni din familia mea nu mi-a mostenit pasiunea. Odatã cu mine, va dispãrea bijuteritul din familie. Prieteni, de-a lungul acestei cariere, mi-au fost creuzetul, penseta, focul si dãltile speciale pentru gravuri. Fãrã aceste scule, nu as fi reusit sã fac nimic. Sînt mîndru cã am realizat cu mare migalã mii si mii de podoabe care au înfrumusetat mîinile si gîturile femeilor. Pe lîngã bijuterii, realizez si gravuri pe diferite obiecte, pe cupe, potiruri. Oricare ar fi timpurile si moda, rãmîn la ideea mea cã podoabele din magazine sînt proaste, sînt fãcute la masinã, nu-s pentru oamenii cu gusturi alese. Lucrurile cu bun gust sînt cele fãcute manual, iar nu cele fãcute pe bandã rulantã, la masinã“. De-a lungul carierei sale, nea Petricã a avut ocazia sã monteze un briliant de trei karate, piatrã pe care o considerã ca fiind cea mai pretioasã dintre toate pe care le-a folosit, în cei 46 de ani. Am plecat din atelierul lui nea Petricã, lãsîndu-l cu cîtiva clienti care voiau sã lipeascã un lant de aur si douã brãtãri de argint. Adicã, poate mai încasa vreo 150.000 de lei. Dar, femeia care voia sã-si lipeascã lantul nu era de acord sã dea cei 70.000 de lei solicitati. Se apropia ora închiderii, iar mesterul bijutier mai încheia o zi de muncã în care cîstigase pînã în 250.000-300.000 de lei, bani din care trebuia sã pe chirie, utilitãti si cota la stat.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Arhivă 2005-2017

Proces şi la Curte în cazul fraudelor de la postliceală

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ procurorii au atacat sentinţa prin care s-au aplicat pedepse cu suspendare şi achitări ■ 19 din cei 96 de inculpaţi au uzat de calea de atac ■ 26 de lucrări au fost anulate de instanţa de fond ■ unii elevi nici nu treceau pe la şcoală, fiind plecaţi în străinătate ■ erau promovaţi contra unor sume de 1.000 de lei ■ unii profesorii-medici pătaţi completau în locul candidaţilor testele tip grilă ■

Procesul fraudelor de la postliceala sanitară continuă la Curtea de Apel Bacău după ce sentinţa instanţei de fond a fost atacată. Au declarat apel atît procurorii cît şi parte din inculpaţi, 19 din totalul din 96, profesori care şi-au pătat onoarea la corectarea tezelor, dar şi elevi care au cotizat pentru a deveni asistenţi medicali. Reamintim că Tribunalul Neamţ a aplicat pedepse cu suspendare, iar parte dintre cei deferiţi justiţiei au fost exoneraţi de răspundere penală, fiind achitaţi. 26 de lucrări ale elevilor „cotizanţi“ au fost anulate de instanţă, titularii rămînînd fără diploma care le atesta studiile. Acuzele de dare şi luare de mită nu au putut fi dovedite nici din probatoriu, nici din interceptări şi confruntări, astfel încît profesorii şi cei din comisia de examinare au fost inculpaţi numai pentru abuz în serviciu şi fals material în înscrisuri oficiale. În ceea ce priveşte alţi acuzaţi, ei au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă, iar cursanţii şcolii postliceale fiind inculpaţi pentru cumpărare de influenţă. Cele două părţi vătămate din dosar, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ şi Şcoala Posliceală Sanitară Piatra Neamţ, nu s-au constituit părţi civile în procesul penal. Curtea de Apel Bacău va da în cauză o sentinţă definitivă. Conform actelor de urmărire penală, lanţul neregulilor pleca încă de intrarea în şcoală şi se termina la finele studiilor, cu examenul de certificare, unul care era de cele mai multe ori măsluit grosolan. Oamenii legii s-au sesizat despre nereguli în 2013, iar cercetările au durat aproape doi ani. Au ajuns în faţa judecătorilor membrii comisiilor de certificare a studiilor, diriginţii celor trei clase din Piatra Neamţ care au absolvit în 2013, secretarul unei postliceale din Roman, care în anul 2013 a scos ultima promoţie, apoi şi-a închis porţile, precum şi de mulţi din cei care au cumpărat bunăvoinţa profesorilor şi a medicilor şi au cumpărat o diplomă de asistent medical, deşi în unele cazuri chiar cei din comisia de examinare se minunau cît de neinstruiţi erau candidaţii. Acheta a relevat faptul că la postliceala din Roman succesul examenului era asigurat contra sumei de 1.000 de lei de persoană. În mod normal, taxa legal instituită era de 170 de lei, iar diferenţa pînă la 1.000 de lei însemna cumpărarea indulgenţei profesorilor examinatori. De toate demersurile s-a ocupat secretara unităţii, cea care strîngea banii de la cotizanţi, le spunea că această practică este valabilă de ani de zile şi că pentru cei care dau bani, poate rezolva problema examenului la Piatra Neamţ. Tot ea făcea drumurile la „judeţ“, unde era centru de examinare şi rezolva problema. Femeia le-a spus oamenilor legii că această taxă ilegală era de cînd lumea, că iniţial a fost mai modestă, dar că din 2009 rămăsese la pragul de 1.000 de lei. Din cei 34 de elevi înscrişi în promoţia 2010 – 2013, au venit la examenul de certificare numai 24, dar instanţa le-a anulat lucrările. Pentru unii, cursurile din cei trei ani au fost opţionale, nici măcar nu au trecut pe la şcoală fiind plecaţi la muncă în străinătate. Pentru majoritatea candidaţilor secretara le-a făcut rost şi de proiecte pe care le avea de la promoţiile anterioare. La Piatra Neamţ examenul de final costa mai puţin, cam 500 de lei. Ca orice examen şi cel de la postliceala sanitară era monitorizat audio şi video, aşa că anchetatorilor nu le-a trebuit decît niţică răbdare pentru a studia înregistrările. Aşa a ieşit la iveală că acolo unde toată comisia era „cumpărată“, medicii au muncit pe brînci, şi- au scos din poşete mai multe pixuri, au stabilit care este mai aproape de culoarea cu care s-a scris teza şi au trecut la treabă. La testele tip grilă erau întrebări care aveau unul, două sau chiar trei răspunsuri corecte. Corectorii au completat tot ce trebuia pentru note cît mai mari. Totuşi, mediciii care nu s-au lăsat cumpăraţi au rămas uimiţi de neştiinţa candidaţilor, catalogînd promoţia 2013 ca fiind cea mai slabă din istoria şcolii. La examenul din 2013 au fost un număr total de 212 candidaţi care au avut de susţinut proba scrisă şi proiectul. Dacă la cea de-a doua probă toţi au trecut cu brio, la teza scrisă, şapte candidaţi nu au reuşit să obţină minim nota 5. Din cei care au trecut însă, mulţi s-au bucurat de sprijinul comisiei de corectare, în unele cazuri modificările fiind evidente. În aceste condiţii, a fost dispusă o expertiză grafologică în urma căreia a ieşit la iveală că din totalul de 212 de teze, un număr de 113 prezintă modificări ale substanţei cu care s-a scris, dar nu s-a putut stabili dacă au făcut menţiunile pe foaie una, sau două persoane.

Citește știrea

Arhivă 2005-2017

Releul Pietricica

Știre publicată în urmă cu

în data de

Fluturi, bufnite si nuduri deasupra cartierului Precista

1. Petru Diaconu, un boem total, fãrã mamã, fãrã tatã, nãscut de o mãtusã, rudã de sânge, totusi, cu Henri-Julien-Felix Rousseau (cunoscut ca le Dournier, Vamesul) a dat sfoarã-n Piatra si si-a adunat prietenii la un vernisaj, pe un deal, la Sestri Art Gallery, deasupra cartierului Precista. Acolo, împreunã cu mai tânãrul sãu camarad Bogdan Enache au pus-o de o expozitie de picturã, fiindcã ei asta stiu si asta fac: picteazã. În plus, omul acesta cu ochi limpezi de viezure tânãr, de o generozitate elegantã, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi, se dovedeste de o consecventã înspãimântãtoare. El picteazã bufnite, frunze, nuduri, fructe tãiate în douã, ca sã li se vadã semintele, fântâni, puturi de fântânã în care se vede cerul si în care se vãd frunze, nuduri, seminte din fructe tãiate în douã, bufnite, poate si câte o oalã de lut preistoricã, devenind astfel mai împãmântenit decât ne putem imagina noi, care îl vedem doar un pictor recunoscut ca pictor fiindcã asa a vrut el: sã fie pictor. Fiecare lucrare a sa este de o minutiozitate exemplarã. Rousseau Vamesul opunea impresionismului arta naivã, visarea, fantezia, fiind definit drept un pictor neoprimitv genial. La fel e si Petricã Diaconu, un pictor absolut fascinant, de o energie debordantã si cu o fantezie care-l duce în visãrile lui pe pânzã. E unic, fiindcã e prea destept, prea citit ca sã fie pus în categoria pictorilor naivi, motiv pentru care cautã si titluri de expozitii, cautã cuvinte, cautã motive care sã-l desprindã de un fel de etichetã care, habar n-are el, s-a desprins de mult de lucrãrile sale. Si-a intitulat expozitia: Cãlãtorie în imaginar, iar tablourile sale au nume ca niste versuri. Nu le-am vãzut, dar a promis sau chiar a fãcut niste tablouri mari, gen Visul (1910 Museum of Modern Art, New York), Vamesul, o fi în stare. El îmi aduce aminte, mereu, de ce a spus cândva Janis Lyn Joplin: Nu sunt cea mai bunã, dar sunt unicã. 2. Si fiindcã vreau sã mã pãstrez în aceastã rubricã a Monitorului: pot fi invidiat pentru ziua de marti. Din marea cea mare a majoritãtii care si-a petrecut ziua de marti la televizor, privind si ascultând ineptiile zilei, care, desigur, au fost deja uitate, am avut sansa de a merge acolo, unde televizoarele erau oprite si unde oamenii se întâlneau, se salutau, unii se îmbrãtisau si se uitau pe pereti, la tablouri. Am stat la un pahar cu vin, am vorbit, am râs, l-am ascultat pe cel care a fãcut, elegant si scurt, vernisajul, cu multe glume, cu imaginatie, apoi iar am stat la taclale, am mai bãut un pahar cu vin, oameni frumosi, femei si bãrbati de toate vârstele, îmbrãcati îngrijit, civilizati, atenti la cei de lângã ei, distinsi. Pietreni distinsi. Oameni cu grijã de ei si de cei de lângã ei, oameni inteligenti, fãrã ifose, aflati într-un loc unde se simteau bine si, care, din când în când, se uitau si la motivul acelei întâlniri de searã: pe pereti. La tablouri. Un motiv absolut normal. A fost o searã frumoasã, în care nimeni nu a simtit nevoia sã se de-a balenã în apã micã. N-am vãzut politicieni. Singurul ales, Petru, nu mai termina sã se autoironizeze si avea si un fular alb în jurul gâtului. Totul a fost atât de firesc, de normal, cu oameni normali, încât pãrea anormal. Între timp, din balconul locantei, iluminat de Crãciun, începeau sã zboare pe deasupra cartierului Precista fantasmagoriile pictate de Petru Diaconu. Bufnitele si nudurile lui, frunzele si fluturii lui, în culori de normalitate. Un artist, iar acea punere în scenã, acea mise-en-scene, pãrea cã va putea fi reluatã si mâine, si poimâine. M-a cuprins o stare de bine. Coborând scãrile de la stadion, intram într-un oras frumos, iar pe cer… ce sã vã mai spun?! Acasã am gresit si am dat drumul la televizor, la stiri. Se vorbea despre scandalul, despre circul din Parlament. Am închis si am preferat sã scriu aceste gânduri. Ies pe balcon sã mã uit la cer, poate mai vãd ceva urme de culoare.

Citește știrea

Arhivă 2005-2017

REABILITAREA SI INTEGRAREA TURISTICĂ A MONUMENTULUI ISTORIC: BISERICA SF. GHEORGHE

Știre publicată în urmă cu

în data de

Citește știrea

Trending