O viaţă în slujba valorilor morale – „Interviu“ cu… Tata

Pe 18 martie, comemorăm dispariţia prematură a unuia dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi oameni de cultură romaşcani – Constantin Bârjoveanu. Şcoli şi grădiniţe păstrează picturile sale vesele care îi încîntă pe cei mici, biserici din cîteva comune din preajma Romanului poartă mesajul său pictural de suflet, bibliotecile unor concitadinii s-au îmbogăţit cu harul său scriitoricesc, cu umorul şi satira inconfundabile ce poartă marca înregistrată „Pisălogul“, aşa cum semna cronicile din „Gazeta de Roman“, hebdomadar al cărui director am fost, mulţi ani.

Pe 26 martie ar fi împlinit 87 de ani. Echipa „Monitor“ îi dedică lui Constantin Bârjoveanu, „In memoriam“, materiale care să prezinte celor care l-au cunoscut, dar şi generaţiei actuale, informaţii despre personalitatea unui mare artist. Poet, pictor, grafician, caricaturist, pamfletar iscusit, Constantin Bîrjoveanu ne-a lăsat o operă trainică. Elev al titanilor Corneliu Baba şi Dan Hatman, a debutat împreună cu „Doamna Acurelei Româneşti“, nemţeanca Iulia Hălăucescu,într- o expoziţie colectivă, în 1962, alături de pictorii Ştefan Hotnog şi Petru Popescu, la Piatra Neamţ.

În „Gazeta de Roman“ a ţinut rubrica „Cronica pisălogului“,cîţiva ani, cronicile sale fiind însoţite de caricature ilustrative. A fost profesor de esperanto trei ani, a activat la cenaclul literar „Panait Muşoiu“, poeziile sale fiind adunate în volumul „Pegasul dă cu… copita“. Fiica sa, Irina Bârjoveanu-Vladu, profesor la un cunoscutcolegiu din Reşiţa, a realizat un interviu imaginar cu marele artist, ca un omagiu adus acestuia după două decenii. (Flora ORDEAN)

Povestea unei vieţi – Interviu cu Tata

EU: Să începem cu anii copilăriei. Ce amintiri ţi-au rămas de neşters în memorie? Constantin Bârjoveanu: Greu de spus, că sunt un noian… (oftează). Tatăl meu a murit în război, cînd eu aveam 3 ani şi frate-miu 5, iar bunică-ta ne-a crescut singură, pe mine şi pe unchiu-tu’ Mihai, deci amintirile mele sînt mai mult cu ea… (visător, cu ochii albaştri scrutînd un orizont imaginar sau o galerie de tablouri ale copilăriei). Era croitoreasă, draga mea mamă şi veneau cucoanele să-şi coase la ea; avea mîini de bijutier, aşa frumoase lucruri făcea, şi lucru de mînă, şi milieuri, şi broderii, (mă priveşte blând) doar ştii şi tu, că şi tu ai ucenicit cu ea. Trudea toată ziulica, mai făcea curat şi spăla rufe la chiaburime şi ne-a insuflat şi nouă dragostea de muncă. De la ea am înţeles că odihna după muncă se face tot prin muncă. (Ridică un deget: ştiu că urmează o povaţă!) Nimic durabil nu se cîştigă uşor, ci doar cu trudă; gustul reuşitei e mai bun cînd ştii cît de greu a fost să ajungi la final. (Căzînd iar în visare…) Bunică-ta a fost o femeie firavă, dar cu o voinţă de oţel; avea un temperament exploziv, era şi bună şi dură. (Rîde vinovat)… Îmi aduc aminte că ieşeam cu băieţii la o miuţă, în obor, să tot fi fost la vreo 200 de metri de casă şi cînd striga din ogradă „Titiiii!!“, era musai s-o aud şi într-o clipită să fiu acasă, că de nu, vai-ş-amar de pielea mea! Chiar dacă mînia ei era ca o ploaie de vară, în clipita aceea privirea ei te despica.

EU: În afară de bunica, ce persoane au fost importante în copilăria ta?

C.B.: Cel care mi-a influenţat viaţa foarte tare a fost Moş Nica Bratu, de peste drum de noi. Nu era bogat, dar era un om citit. Fusese dascăl la viaţa lui; avea în pod o grămadă de cărţi, cărţi bune, că pe vremuri era puţin, dar bun. Şi mai avea o grămadă de reviste şi ziare, în pod, pe nişte rafturi de lemn: „Orizonturi“, „Furnica“, „Bilete de Papagal“, „Haplea“, „Gazeta Ilustrată“, „Curierul Românesc“. Şi aveau desene tare frumoase şi poezii nemaipomenite. În „Furnica“ l-am descoperit pe George Ranetti şi cred că stilul lui m-a influenţat mai tîrziu… (Ochii mari şi albaştri i se aprind; face o pauză,apoi continuă) Îmi amintesc – să fi avut vreo 14 ani – am văzut la Moşu „Micul prinţ“: am citit-o cu nesaţ! O luam ca pe o carte de aventuri; tîrziu, la maturitate, mi-am dat seama că, de fapt, era o povestire filozofică. Mi-au plăcut şi ilustraţiile: erau în acuarelă (pe urmă am aflat că erau desenate chiar de autor). (Ridică sprîncenele stufoase, cu regret). Eu nu avusesem decît creioane colorate, primite de mama de pe la cucoane… (Scutură capul, ca trezit din visare). Acolo, la Moş Nica Bratu îmi petreceam cea mai mare parte din timp; ştia şi mama, dar, cînd striga „Tiiitiiiii!!“, tot într-o fugă veneam acasă. (Rîde)

EU: În 1944 a fost Insurecţia Armată. Ce amintiri ai din timpul derulării evenimentelor de atunci?

C.B.: (Încruntîndu-şi sprîncenele; privirea ascuţită împunge zarea, ca un vîrf de baionetă) Nemţii, cînd s-au retras din calea ruşilor cu care ne aliaserăm, au fost oameni buni: dădeau bomboane la copii şi, pentru un blid de mîncare, tăiau lemne, scoteau apă, reparau un acoperiş, ce era nevoie… Dar, cînd au venit din urmă ruşii, ăştia au făcut prăpăd. (Se vede nervozitatea din privire; strînge din dinti ,din pumni, îşi îndreaptă spatele, de parcă ar vrea să dea piept cu un inamic nevăzut). Ăştia au furat tot ce au găsit în cale: găini, porci, cai. Nouă ne-au luat cu japca până şi cloşca de pe ouă; nu luau mere, rupeau crăcile cu totul; cotrobăiau prin cămările oamenilor şi le goleau…(Închide ochii şi spune, aproape şoptit, făcînd un gest de alungare a gîndurilor). A a fost un coşmar… Iar după aceea, au venit seceta şi foametea din ’46…

EU: Hai, să ne amintim ceva frumos: care au fost persoanele din şcoală, din viaţa ta, care ţi-au modelat ori ţi-au influenţat alegerile?

C.B.: (Adunîndu-şi sprîncenele a aducere aminte). Şcoala primară am făcut-o la nr. 2. Mi-o amintesc pe învăţătoarea mea: a văzut ce repede desenez şi ce răbdare am la detalii, încît mereu îmi dădea ceva să fac pentru clasă. Asta m-a făcut să mă simt util şi să-mi dea încredere în mine. Apoi, am mers la Gimnaziul de pe lîngă Liceul Industrial pentru băieţi: trebuia să învăţ o meserie, să o ajut pe mama. Aici mi-am dat drumu’ la mînă: desenam pe orice, pe caiete, pe foi, (rîde) pînă şi pe dosul biletului de autobuz. Simţeam furnicături în vârful degetelor şi ştiam că trebuie să desenez ceva. Cele mai… ofertante materii au fost botanica, zoologia şi anatomia. Cel puţin anatomia m-a pasionat mult; caietul de lucrări pe care l- am facut mai tîrziu se află acum în arhivele Facultăţii de Medicină din Iaşi. Şi tot anatomia m-a ajutat în portretistică şi în picturile religioase pe care le-am făcut după pensionare. Dar, să mă întorc la şcoli… Ufff! În ’49 am intrat la Şcoala profesională pentru băieţi, că aşa era pe atunci, separate fetele de băieţi, nu ca acum… Atunci am avut o profesoară care mi-a văzut schiţele şi care mi-a făcut rost de vopsele în ulei; ea m-a încurajat şi am pictat primul meu tablou: „Balta de la Cimitirul Evreiesc“. Şi tot la stăruinţele ei, m-am înscris, în ’52, la Şcoala de Arte Plastice din Iaşi. Am avut în viaţa mea alte două personalităţi care m-au determinat să mă dedic trup şi suflet artelor plastice: maeştrii Corneliu Baba şi Dan Hatmanu. Mai tîrziu, prin ’55, am fost luat în armată şi în cei trei ani am exersat ca portretist… (Rîde)… Am dus-o bine în armată! Mai mult pe la bucătărie stăteam şi le desenam portretele… (Face pauză, semn că sapă prin amintiri.). După ce am cunoscut-o pe maică-ta, mi-am dorit să aflu şi alte aspecte ale artei, aşa că, din ’62 pînă în ’65, am făcut Şcoala Populară de Artă la Bacău, unde m-am specializat ca artist plastic – decorator vitrinier. Dar secretul (ridică un deget,deci ştiu, urmează povata) stă în studiu, mult şi intens, în munca făcută cu sufletul, cu inima.

EU: Cînd ai început să cochetezi cu Euterpe, muza poeziei lirice?

C.B.: (Faţa i se destinde într-un zîmbet larg, semn că se simte în largul său) Nu numai cu ea, ci şi cu Erato şi Calliope. Ca orice adolescent romantic, am început să combin cuvinte pe la 13-14 ani. Citeam la Moş Nica Bratu multe poezii. Spuneam mai-nainte de George Ranetti: stilul lui m-a influenţat, m-am încăpăţînat să cred că pot scrie poezii. Şi am scris, la început, catrene stîngace, apoi mi- am dat drumu’. În ’71 am debutat la Cenaclul literar „Panait Moşoiu“, acum de-i zice „Cezar Petrescu“, cu o poezie care era dedicată mamei tale… (Visător, privid spre teiul înflorit de la fereastră). „Dorul meu care te cîntă/ trage consecinţele/ Foc nestins ce înfierbîntă/ inimile, minţile/ Vis de aur din altarul / revărsării zorilor,/ Farmec dulce ca nectarul/ din pocalul florilor…“ (Brusc, ca trezit din visare). Ştii că am cucerit inima maică-tii cu un poem? Bine… şi cu flori… (Rîde, îi rîde gura ,îi rîd ochii, şi o căldură teribilă revarsă din ochii lui mari,albaştri, sub sprîncenele stufoase. Brusc, devine serios). De la bunică-ta mi-a intrat în sînge odihna activă şi creatoare, de aceea scriam în fiecare zi. Ziua serviciu, după-masă pictură şi seara poezie, cam aşa s-au derulat zilele, dar nici o zi nu era ca cealaltă. Am tot scris… Aş fi vrut să reunesc cele mai frumoase poezii într-un volum, „Pegasul dă cu copita“, am pregătit totul în manuscris, dar… (Pleacă privirea, probabi să nu-i văd lacrima din ochi).

EU: Se cunoaşte conduita ta de ziaris tpamfletar. Cum a început colaborarea ta cu „Gazeta de Roman“?

C.B.: (Zîmbete, ţintindu-mă cu privirea de om hîtru, pus pe şotii). Au fost frumoase vremurile acelea… (visător). La sfîrşitul lui ’90, Puiu Costea a pus bazele ziarului. Şi-mi zice, într-o zi: „Nea Costică, bre, treci şi pe la ziar: îţi dau matale o rubrică de tabletă şi scrii matale ce vrei şi cum vrei, că ştiu c-o să iasă bine“. Şi da, „Cronica Pisălogului“ mi-a venit ca o mănuşă: aveam inspiraţie şi fiecare tabletă – pamflet era „un caz“ tratat cu ironie şi umor. Dar aveam şi moment în care pana mă trăda: intram în panică, eram lefter de idei. Cîte sugestii mi-ai dat, mai ştii? M-ai salvat de multe ori şi am putut să duc la redacţie crîmpeie de viaţă adevărată.

EU: Ai fost şi profesor de limba esperanto la Cercul de Esperanto de la Biblioteca Municipală. Cum ai ajuns practicant de esperanto şi de unde ideea acestui cerc la care ştiu că ai avut extrem de mulţi cursanţi, de toate vîrstele? Cum ţi s-a părut să fii dascăl?

C.B.: (După o mică pauză în care zîmbeşte cald, cu ochii căutînd prin amintiri îndepărtate, scrutînd depărtări temporale). Prin ’58 era o revistă săptămînală, tare interesantă, Rebus se chema şi eram abonat la ea. A apărut un articol despre Zamenhof, creatorul acestei limbi, un polonez de origine evreu. Esperanto s-ar traduce prin „cel care speră“. Dorinţa (…).

Irina BARJOVEANU-VLADU

(Continuarea acestui interviu imaginar va fi într-o ediţie viitoare a cotidianului Monitorul de Neamţ şi Roman)