Contactează-ne

Cultural

O viaţă în slujba valorilor morale – „Interviu“ cu… Tata

Știre publicată în urmă cu

în data de

Pe 18 martie, comemorăm dispariţia prematură a unuia dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi oameni de cultură romaşcani – Constantin Bârjoveanu. Şcoli şi grădiniţe păstrează picturile sale vesele care îi încîntă pe cei mici, biserici din cîteva comune din preajma Romanului poartă mesajul său pictural de suflet, bibliotecile unor concitadinii s-au îmbogăţit cu harul său scriitoricesc, cu umorul şi satira inconfundabile ce poartă marca înregistrată „Pisălogul“, aşa cum semna cronicile din „Gazeta de Roman“, hebdomadar al cărui director am fost, mulţi ani.

Pe 26 martie ar fi împlinit 87 de ani. Echipa „Monitor“ îi dedică lui Constantin Bârjoveanu, „In memoriam“, materiale care să prezinte celor care l-au cunoscut, dar şi generaţiei actuale, informaţii despre personalitatea unui mare artist. Poet, pictor, grafician, caricaturist, pamfletar iscusit, Constantin Bîrjoveanu ne-a lăsat o operă trainică. Elev al titanilor Corneliu Baba şi Dan Hatman, a debutat împreună cu „Doamna Acurelei Româneşti“, nemţeanca Iulia Hălăucescu,într- o expoziţie colectivă, în 1962, alături de pictorii Ştefan Hotnog şi Petru Popescu, la Piatra Neamţ.

În „Gazeta de Roman“ a ţinut rubrica „Cronica pisălogului“,cîţiva ani, cronicile sale fiind însoţite de caricature ilustrative. A fost profesor de esperanto trei ani, a activat la cenaclul literar „Panait Muşoiu“, poeziile sale fiind adunate în volumul „Pegasul dă cu… copita“. Fiica sa, Irina Bârjoveanu-Vladu, profesor la un cunoscutcolegiu din Reşiţa, a realizat un interviu imaginar cu marele artist, ca un omagiu adus acestuia după două decenii. (Flora ORDEAN)

Povestea unei vieţi – Interviu cu Tata

EU: Să începem cu anii copilăriei. Ce amintiri ţi-au rămas de neşters în memorie? Constantin Bârjoveanu: Greu de spus, că sunt un noian… (oftează). Tatăl meu a murit în război, cînd eu aveam 3 ani şi frate-miu 5, iar bunică-ta ne-a crescut singură, pe mine şi pe unchiu-tu’ Mihai, deci amintirile mele sînt mai mult cu ea… (visător, cu ochii albaştri scrutînd un orizont imaginar sau o galerie de tablouri ale copilăriei). Era croitoreasă, draga mea mamă şi veneau cucoanele să-şi coase la ea; avea mîini de bijutier, aşa frumoase lucruri făcea, şi lucru de mînă, şi milieuri, şi broderii, (mă priveşte blând) doar ştii şi tu, că şi tu ai ucenicit cu ea. Trudea toată ziulica, mai făcea curat şi spăla rufe la chiaburime şi ne-a insuflat şi nouă dragostea de muncă. De la ea am înţeles că odihna după muncă se face tot prin muncă. (Ridică un deget: ştiu că urmează o povaţă!) Nimic durabil nu se cîştigă uşor, ci doar cu trudă; gustul reuşitei e mai bun cînd ştii cît de greu a fost să ajungi la final. (Căzînd iar în visare…) Bunică-ta a fost o femeie firavă, dar cu o voinţă de oţel; avea un temperament exploziv, era şi bună şi dură. (Rîde vinovat)… Îmi aduc aminte că ieşeam cu băieţii la o miuţă, în obor, să tot fi fost la vreo 200 de metri de casă şi cînd striga din ogradă „Titiiii!!“, era musai s-o aud şi într-o clipită să fiu acasă, că de nu, vai-ş-amar de pielea mea! Chiar dacă mînia ei era ca o ploaie de vară, în clipita aceea privirea ei te despica.

EU: În afară de bunica, ce persoane au fost importante în copilăria ta?

C.B.: Cel care mi-a influenţat viaţa foarte tare a fost Moş Nica Bratu, de peste drum de noi. Nu era bogat, dar era un om citit. Fusese dascăl la viaţa lui; avea în pod o grămadă de cărţi, cărţi bune, că pe vremuri era puţin, dar bun. Şi mai avea o grămadă de reviste şi ziare, în pod, pe nişte rafturi de lemn: „Orizonturi“, „Furnica“, „Bilete de Papagal“, „Haplea“, „Gazeta Ilustrată“, „Curierul Românesc“. Şi aveau desene tare frumoase şi poezii nemaipomenite. În „Furnica“ l-am descoperit pe George Ranetti şi cred că stilul lui m-a influenţat mai tîrziu… (Ochii mari şi albaştri i se aprind; face o pauză,apoi continuă) Îmi amintesc – să fi avut vreo 14 ani – am văzut la Moşu „Micul prinţ“: am citit-o cu nesaţ! O luam ca pe o carte de aventuri; tîrziu, la maturitate, mi-am dat seama că, de fapt, era o povestire filozofică. Mi-au plăcut şi ilustraţiile: erau în acuarelă (pe urmă am aflat că erau desenate chiar de autor). (Ridică sprîncenele stufoase, cu regret). Eu nu avusesem decît creioane colorate, primite de mama de pe la cucoane… (Scutură capul, ca trezit din visare). Acolo, la Moş Nica Bratu îmi petreceam cea mai mare parte din timp; ştia şi mama, dar, cînd striga „Tiiitiiiii!!“, tot într-o fugă veneam acasă. (Rîde)

EU: În 1944 a fost Insurecţia Armată. Ce amintiri ai din timpul derulării evenimentelor de atunci?

C.B.: (Încruntîndu-şi sprîncenele; privirea ascuţită împunge zarea, ca un vîrf de baionetă) Nemţii, cînd s-au retras din calea ruşilor cu care ne aliaserăm, au fost oameni buni: dădeau bomboane la copii şi, pentru un blid de mîncare, tăiau lemne, scoteau apă, reparau un acoperiş, ce era nevoie… Dar, cînd au venit din urmă ruşii, ăştia au făcut prăpăd. (Se vede nervozitatea din privire; strînge din dinti ,din pumni, îşi îndreaptă spatele, de parcă ar vrea să dea piept cu un inamic nevăzut). Ăştia au furat tot ce au găsit în cale: găini, porci, cai. Nouă ne-au luat cu japca până şi cloşca de pe ouă; nu luau mere, rupeau crăcile cu totul; cotrobăiau prin cămările oamenilor şi le goleau…(Închide ochii şi spune, aproape şoptit, făcînd un gest de alungare a gîndurilor). A a fost un coşmar… Iar după aceea, au venit seceta şi foametea din ’46…

EU: Hai, să ne amintim ceva frumos: care au fost persoanele din şcoală, din viaţa ta, care ţi-au modelat ori ţi-au influenţat alegerile?

C.B.: (Adunîndu-şi sprîncenele a aducere aminte). Şcoala primară am făcut-o la nr. 2. Mi-o amintesc pe învăţătoarea mea: a văzut ce repede desenez şi ce răbdare am la detalii, încît mereu îmi dădea ceva să fac pentru clasă. Asta m-a făcut să mă simt util şi să-mi dea încredere în mine. Apoi, am mers la Gimnaziul de pe lîngă Liceul Industrial pentru băieţi: trebuia să învăţ o meserie, să o ajut pe mama. Aici mi-am dat drumu’ la mînă: desenam pe orice, pe caiete, pe foi, (rîde) pînă şi pe dosul biletului de autobuz. Simţeam furnicături în vârful degetelor şi ştiam că trebuie să desenez ceva. Cele mai… ofertante materii au fost botanica, zoologia şi anatomia. Cel puţin anatomia m-a pasionat mult; caietul de lucrări pe care l- am facut mai tîrziu se află acum în arhivele Facultăţii de Medicină din Iaşi. Şi tot anatomia m-a ajutat în portretistică şi în picturile religioase pe care le-am făcut după pensionare. Dar, să mă întorc la şcoli… Ufff! În ’49 am intrat la Şcoala profesională pentru băieţi, că aşa era pe atunci, separate fetele de băieţi, nu ca acum… Atunci am avut o profesoară care mi-a văzut schiţele şi care mi-a făcut rost de vopsele în ulei; ea m-a încurajat şi am pictat primul meu tablou: „Balta de la Cimitirul Evreiesc“. Şi tot la stăruinţele ei, m-am înscris, în ’52, la Şcoala de Arte Plastice din Iaşi. Am avut în viaţa mea alte două personalităţi care m-au determinat să mă dedic trup şi suflet artelor plastice: maeştrii Corneliu Baba şi Dan Hatmanu. Mai tîrziu, prin ’55, am fost luat în armată şi în cei trei ani am exersat ca portretist… (Rîde)… Am dus-o bine în armată! Mai mult pe la bucătărie stăteam şi le desenam portretele… (Face pauză, semn că sapă prin amintiri.). După ce am cunoscut-o pe maică-ta, mi-am dorit să aflu şi alte aspecte ale artei, aşa că, din ’62 pînă în ’65, am făcut Şcoala Populară de Artă la Bacău, unde m-am specializat ca artist plastic – decorator vitrinier. Dar secretul (ridică un deget,deci ştiu, urmează povata) stă în studiu, mult şi intens, în munca făcută cu sufletul, cu inima.

EU: Cînd ai început să cochetezi cu Euterpe, muza poeziei lirice?

C.B.: (Faţa i se destinde într-un zîmbet larg, semn că se simte în largul său) Nu numai cu ea, ci şi cu Erato şi Calliope. Ca orice adolescent romantic, am început să combin cuvinte pe la 13-14 ani. Citeam la Moş Nica Bratu multe poezii. Spuneam mai-nainte de George Ranetti: stilul lui m-a influenţat, m-am încăpăţînat să cred că pot scrie poezii. Şi am scris, la început, catrene stîngace, apoi mi- am dat drumu’. În ’71 am debutat la Cenaclul literar „Panait Moşoiu“, acum de-i zice „Cezar Petrescu“, cu o poezie care era dedicată mamei tale… (Visător, privid spre teiul înflorit de la fereastră). „Dorul meu care te cîntă/ trage consecinţele/ Foc nestins ce înfierbîntă/ inimile, minţile/ Vis de aur din altarul / revărsării zorilor,/ Farmec dulce ca nectarul/ din pocalul florilor…“ (Brusc, ca trezit din visare). Ştii că am cucerit inima maică-tii cu un poem? Bine… şi cu flori… (Rîde, îi rîde gura ,îi rîd ochii, şi o căldură teribilă revarsă din ochii lui mari,albaştri, sub sprîncenele stufoase. Brusc, devine serios). De la bunică-ta mi-a intrat în sînge odihna activă şi creatoare, de aceea scriam în fiecare zi. Ziua serviciu, după-masă pictură şi seara poezie, cam aşa s-au derulat zilele, dar nici o zi nu era ca cealaltă. Am tot scris… Aş fi vrut să reunesc cele mai frumoase poezii într-un volum, „Pegasul dă cu copita“, am pregătit totul în manuscris, dar… (Pleacă privirea, probabi să nu-i văd lacrima din ochi).

EU: Se cunoaşte conduita ta de ziaris tpamfletar. Cum a început colaborarea ta cu „Gazeta de Roman“?

C.B.: (Zîmbete, ţintindu-mă cu privirea de om hîtru, pus pe şotii). Au fost frumoase vremurile acelea… (visător). La sfîrşitul lui ’90, Puiu Costea a pus bazele ziarului. Şi-mi zice, într-o zi: „Nea Costică, bre, treci şi pe la ziar: îţi dau matale o rubrică de tabletă şi scrii matale ce vrei şi cum vrei, că ştiu c-o să iasă bine“. Şi da, „Cronica Pisălogului“ mi-a venit ca o mănuşă: aveam inspiraţie şi fiecare tabletă – pamflet era „un caz“ tratat cu ironie şi umor. Dar aveam şi moment în care pana mă trăda: intram în panică, eram lefter de idei. Cîte sugestii mi-ai dat, mai ştii? M-ai salvat de multe ori şi am putut să duc la redacţie crîmpeie de viaţă adevărată.

EU: Ai fost şi profesor de limba esperanto la Cercul de Esperanto de la Biblioteca Municipală. Cum ai ajuns practicant de esperanto şi de unde ideea acestui cerc la care ştiu că ai avut extrem de mulţi cursanţi, de toate vîrstele? Cum ţi s-a părut să fii dascăl?

C.B.: (După o mică pauză în care zîmbeşte cald, cu ochii căutînd prin amintiri îndepărtate, scrutînd depărtări temporale). Prin ’58 era o revistă săptămînală, tare interesantă, Rebus se chema şi eram abonat la ea. A apărut un articol despre Zamenhof, creatorul acestei limbi, un polonez de origine evreu. Esperanto s-ar traduce prin „cel care speră“. Dorinţa (…).

Irina BARJOVEANU-VLADU

(Continuarea acestui interviu imaginar va fi într-o ediţie viitoare a cotidianului Monitorul de Neamţ şi Roman)

Citește știrea
Un comentariu

Un comentariu

  1. Irina Barjoveanu Vladu

    17 martie 2021 at 8:15 PM

    Multumesc din suflet,tuturor persoanelor implicate in publicarea acestui remember al celui care a fost,pentru mine cel mai iubit dintre pamanteni,iar pentru comunitate -o personalitate plurivalenta,placuta, inventiva,solicitata si dornica sa ajute. Realizarea acestui „interviu” mi s-a parut initial o idee extraordinara,dar nu credeam ca va fi si extrem de dureroasa… Sunt fericita ca am reusit sa duc la bun sfarsit acest proiect de readucere in memoria romascanilor mei, a celui care s-a numit ,simplu, Nea Costica-Pisalogul !

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

O descoperire rară la poalele Cetăţii Neamţ

Știre publicată în urmă cu

în data de

Autor

■ pe un şantier, arheologul Vasile Diaconu a descoperit o locuinţă din secolului XV, care a fost distrusă într-un incendiu ■ în interior s- au găsit oase de animale şi boabe de mazăre şi secară

Ştiinţa care se ocupă cu studiul trecutului istoric al societăţii omeneşti, al stadiului la care a ajuns în diverse epoci, pe baza celor descoperite prin săpături, fie că vorbim de artefacte, fie de alte vestigii, care au legătură cu ceea ce a însemnat evoluţia umanităţii.

Aceasta este o definiţie simplistă a ceea ce se numeşte arheologia, un domeniu incitant, în care o „mână“ de oameni încearcă să desluşească şi să dea răspunsuri la întrebările, nu puţine, care survin descoperirii unor „mistere“ ce au stat îngropate milenii sau veacuri. Din păcate, în România, ştiinţa menţionată este în suferinţă, la fel ca multe altele unde lipsurile-s destule, dar cei implicaţi reuşesc să iasă în evidenţă.

Un pasionat în domeniu este dr. Vasile Diaconu, directorul Secţiei Muzeale Târgu Neamt din cadrul Complexului Muzeal Naţional Neamţ. La începutul lunii martie, o cercetare arheologică într-un sit aflat în vechea vatră a oraşului Târgu Neamţ au scos la iveală lucruri interesante, care aduc informaţii noi despre locuirea medievală din zonă.

De altfel, în perimetrul respectiv sunt cunoscute vestigii încă de acum patru decenii, când diverse lucrări edilitare au evidenţiat urmele unor construcţii vechi de câteva secole. Recentele cercetări realizate de către arheologii de la Muzeul de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ au dus la descoperirea urmelor unei construcţii atribuită secolului XV, care a fost distrusă într-un incendiu.

Specialiştii au spus că extrem de interesant este este faptul din interiorul respectivei locuinţe au fost recuperate vestigii care aduc dovezi importante despre alimentaţia acelor vremuri. Pe lângă oasele de animale domestice, vite, ovi-caprine, porci, au fost identificate şi câteva oase de mistreţ. Amânuntul cel mai interesant este legat de faptul că în casă a fost identificată o aglomerare de seminţe arse.

O evaluare preliminară indică faptul că este vorba despre boabe de mazăre şi seminţe de secară, care făceau parte din dieta celor care au locuit acolo. Conform arheologilor, astfel de descoperiri sunt extrem de rare pentru Evul Mediu, iar vestigiile descoperite recent la Târgu Neamţ, pe o suprafaţă de teren din curtea unui localnic, ar putea să aducă informaţii suplimentare despre condiţiile de mediu de acum câteva secole şi despre ocupaţiile oamenilor de atunci.

„Am avut surpriza plăcută să descoperim o porţiune dintr-o locuinţă medievală într-o zonă unde am mai făcut săpături şi în perioada 2015-2016. Deşi suprafaţa cercetată este restrânsă şi a fost condiţionată de existenţa unor construcţii noi, rezultatele sunt îmbucurătoare. Din interiorul locuinţei provin resturi de la cahle folosite la construcţia sobelor, fragmente ceramice, mai multe oase de animale, dar, cel mai important, o aglomerare de seminţe carbonizate“, a declarat arheologul Vasile Diaconu. De la directorul Secţiei Muzeale Târgu Neamt am mai aflat că din discuţiile preliminare cu specialişti în arheobotanică, seminţele provin de la mazăre şi secară, dar urmează o serie de analize de laborator, pentru a se afla detalii suplimentare. „Pentru Evul Mediu, descoperirile care să cuprindă seminţe sunt destul de rare în Moldova şi de aceea consider că avem de a face cu nişte mărturii extrem de valoroase“, explică specialistul în arheologie.

Pe lângă activitatea strict arheologică, Vasile Diaconu se implică şi la punerea în valoare a celor descoperite. Astfel, anul trecut, în perioada 14 iulie – 15 septembrie, în incinta Cetăţii Neamţ, pentru a spori atractivitatea fortăreţei şi pentru a veni în întâmpinarea celor care-i trec pragul cu noi provocări, a fost organizată o expoziţie. „Cahle din cadrul colecţiei Complexului Muzeal Naţional Neamţ“ s-a numit, în atenţia vizitatorilor fiind puse cahle (teracote) identificate în urma cercetărilor arheologice din judeţul Neamţ.

„În Evul Mediu, sobele concepute din cahle reprezentau principala sursă de căldură pentru perioada rece. Treptat, pe lângă îndeplinirea unei funcţii pur utilitare, soba a început să fie asociată cu un anumit statut social. Cahlele prezintă un repertoriul iconografic variat, compus din următoarele elemente: eposul cavaleresc, motive heraldice şi zoomorfe, personaje fantastice, motive florale şi vegetale stilizate, momente din viaţa de curte, diverse aspecte ale vieţii cotidiene“, precizau organizatorii expoziţiei.

În colecţiile muzeului se află numeroase cahle întregi sau în stare fragmentară, smălţuite şi nesmălţuite, iar unele dintre ele, prin calitatea şi complexitatea decorurilor, au atras atenţia specialiştilor, fiind incluse în studii de specialitate Câteva piese întregi, care au fost descoperite în incinta monumentului medieval Cetatea Neamţ, se remarcă prin decorul care înfăţişează stema Moldovei din secolul XV.

Citește știrea

Actualitate

Eroi învăţători din Bicaz şi Valea Muntelui în Războiul Sfânt din vara anului 1941 (II)

Știre publicată în urmă cu

în data de

Aşa cum ne-am propus, vom evoca figurile de eroi din zona Văii Muntelui, începând cu localitatea Bicaz, cu locotenentul în rezervă de Vânători de munte Constantin Vlase. Refugiat din Ardealul ocupat, în toamna anului 1940, învăţătorul a fost încadrat la Şcoala 1 Bicaz, unde a funcţionat tot timpul până la declanşarea războiului din iunie 1941.

Amintim că înainte de refugiu a fost învăţător la şcolile din Ticoş şi Bicazu Ardelean, judeţul Ciuc. Născut la 17 noiembrie 1910, în comuna Ghergheasa, judeţul Râmnicu-Sărat, la toate şcolile unde a funcţionat, Vlase a lăsat urme adânci, datorită conştiinţei cu care înţelegea să-şi indeplinească misiunea. Era un dascăl luminat, activ şi foarte muncitor, având gradul II în învăţământ. Căsătorit cu Veronica Vlase, tot învăţătoare, are un copil, Ovidiu.

Iată mai departe caracterizarea acestuia, în afară de cele spuse, precum şi sfârşitul în războiul sfânt: „În afară de activitatea misionară de învăţător, el a fost în toate satele pe unde a trecut comandant al Subcentrelor Pregătirii Premilitare, iar în Ticoş şi Bicazul Ardelean, a fost şi director de şcoală. În toate aceste situaţii, Constantin Vlase a dat strălucite dovezi de bun român şi bun gospodar.

În iunie 1941, a plecat, cu tot avântul lui tineresc, să- şi apere ţara de cotropitori, pe care îi ura mai mult decât oricare alţii. Când a căzut, în fruntea ostaşilor cu care plecase la luptă, le-a spus acestora: «Mergeţi înainte, băieţi şi nu uitaţi nici un colţ de pământ românesc»“, ne spune Alexandru Gh. Iliescu din Bicaz în revista Apostolul din mai 1942.

Vasile Mustea, Iorgu Popescu, Gheorghe Cotosa…

Avem a aminti de Vasile Mustea, sublocotenent de rezervă de Infanterie, fost învăţător la şcoala din Audia – Hangu. Caracterizat ca un tânăr inimos, Mustea „era un răsfăţat în cercurile cunoscute. Totdeauna la datorie, fiind stăpânit de un simţ al dreptăţii foarte dezvoltat.

Sârguincios şi mândru, în înţelesul bun al cuvântului, avea ambiţia totdeauna sa fie cel dintâi la datorie. A fost unul dintre cei dintâi jertfiţi pentru izgonirea duşmanului care ne călcase ţara. Tot în această regiune plină de istorie şi legendă „bun şi optimist întotdeauna“, învăţătorul Iorgu Popescu de la Buhalniţa, locotenent rezervă, scria de pe front celor rămaşi acasă în iunie 1941: „Măi puişorilor, dacă cineva mi-ar fi dat lumea întreagă nu m-aş fi simţit mai fericit decât mă simt când mă gândesc că eu cu 4 mitraliere şi vreo patruzeci de oameni făceam parte dintre cei chemaţi să reîntregim hotarul ce am avut“ Mândru de a-şi face datoria către Ţară, el cade la 8 iulie lovit de o schijă (nu se specifică locul – n.n.), pe mitraliera cu care trăsese toate cartuşele în duşmani.

Gheorghe Cotosa s-a născut la 21 aprilie 1916 la Hangu. După ce absolvă cursurile primare, se înscrie la examenul de admitere pentru Şcoala Normală de Băieţi din Piatra Neamţ, în anul şcolar 1928-1929. După ce o termină, va fi pedagog şi ajutor de secretar. După terminarea Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă, s-a întors la Şcoala Normală, continându-şi funcţia de ajutor de secretar, la care a adăugat de această dată şi cea de comandant al Subcentrului Premilitar Piatra Neamţ.

După cum ne relatează Ion Arnăutu, secretarul contabil al Şcolii Normale de Băieţi Piatra Neamţ, a plecat în luptă alături de Batalionul Vânători de Munte „despre care vorbea întotdeauna cu o admiraţie nemărginită“. Undeva, pe pământul scump al Basarabiei, în care dorea să fie învăţător, batalionul din care făcea parte a înaintat glorios şi zilnic, „Gică“, după cum era alintat de camarazi în intimitate, şi-a făcut pe deplin datoria. A căzut, ca şi alţii, în încleştarea cu trupele Armatei Roşii.

Şcoala din Taşca a fost numită Vasile Mitru

Vasile Mitru, fost şi el locotenent de rezervă de infanterie, a „păstorit“ ca învăţător şi director al şcolii primare din Taşca, fiind supranumit de colegi „Argint viu“, pentru energia sa. Din scurta sa biografie, mai reţinem că era un dascăl „totdeauna activ şi preocupat de şcoala sa“ şi a muncit toată viaţa pentru a o înzestra cu tot ce-i trebuie.

Şi-a construit un local de şcoală de toată frumuseţea, gospodărindu-l apoi cu toată grija pentru a putea servi de model satului său. Prin curajul de care a dat dovadă în luptele purtate pentru redobândirea teritoriilor strămoşeşti, Mitru al nostru îşi câştigase încrederea comandanţilor şi subalternilor. Nu întâmplător jertfa lui pe câmpul de onoare îndreptăţeşte şcoala, colegii şi mai ales pe tovarăşa lui de viaţă, d-na Virginia Mitru, să-i poarte cu măreţie amintirea lui nepieritoare.

În sfârşit, un alt erou din această zonă plină „de credinţă, de vitejie, de cărturărie şi de artă“, cum ne spunea fostul învăţător şi prefect de Neamţ, Leon Mrejeru, în „Eri şi Azi. Contribuţii la istoricul învăţământului primar din judeţul Neamţ. Revăzute şi completate“, Piatra Neamţ, 1940, p.1, este învăţătorul Nicolae Găină, sublocotenent de rezervă, originar din Bicazu Ardelean, de unde a venit în judeţul Neamţ în 1940 (comuna a fost sub ocupaţie horthystă – n.n.).

Se spune că era un tânăr „cu ochi albaştri de o strălucire uimitoare şi avea totdeauna o înfăţişare dârză şi plină de energie, iar în învăţământ ca şi în armată era iubit de toţi“ (nu este specificat în documentele cercetate şcoala unde a profesat, oricum tot în Neamţ – n.n.).

Iată o parte din caracterizarea făcută de camarazii de luptă, învăţătorii de pe front, care au luptat alături de acesta în cele 33 de zile de conflict dintre Prut şi Nistru: „Elevii lui erau totdeauna vrăjiţi de glasul lui dulce şi sonor.

În clasă, la N. Găină era o atmosferă de familie, pentru care elevii învăţau cu toată dragostea aşa că înrâurirea lui asupra elevilor se făcea din plin. În oştire era comandantul de pluton iubit de ostaşi, camarazi şi superiori. Ostaşii erau una cu comandantul, suflet din sufletul lui, urmat orbeşte oriunde şi oricând.

Cei rămaşi îşi amintesc cum îi ducea în luptă, prezent peste tot… Apoi îşi amintesc cu durere cum în toiul focului o schijă duşmană a lovit în frunte pe bravul lor comandant, care a murit în floarea vârstei (27 de ani – n.n.), cu mâna încleştată pe un proiectil de brandt, pe care şi mort l-ar fi trimis duşmanului“.

„Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea istoriei se vor înfăptui la ceasul sorocit, dar numai cu munca şi cu jertfele noastre“

De fapt, toţi învăţătorii din această vatră strămoşească, şi nu numai, au răspuns îndemnului fostului dascăl Leon Mrejeriu. Care spunea următoarele, la 10 septembrie 1940: „Recâştigarea pământurilor româneşti şi a fraţilor cari ni s-au răpit pe nedrept şi samavolnic în vara anului 1940 (28 iunie, 30 august şi 7 septembrie, aluzie la datele rapturilor teritoriale asupre Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa, Ardealului şi Cadrilaterului – n.n.) cere pregătire serioasă, educaţie sănătoasă şi solidă, muncă pricepută şi neîntreruptă, solidaritate neştirbită, ordine netulburată şi disciplină de fier. Cu superficialităţi şi glume nu se poate înfăptui nimic temeinic şi durabil…

Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea istoriei se vor înfăptui, de bună seamă, la ceasul sorocit, dar numai cu munca şi cu jertfele noastre ale tuturor. Şcoala românească trebuie să întreţie permanent în sufletele tinere icoana întunecată a nedreptăţilor ce ni s-au făcut şi să netezească drumurile care duc la realizările luminoase de mâine.

Imaginea tuturor românilor în hotarele fireşti ale neamului trebuie să fie icoana la care să ne închinăm de la pruncie până la înfăptuire, din rând în rând de români…“. Considerăm că previziunea, intuiţia eminentului dascăl, mai apoi prefect de Neamţ, a devenit un apostolat pentru „tagma“ învăţătorilor nemţeni, şi nu numai. Dovada: comportamentul lor în luptele aprige pentru glia din stânga Prutului. Cinste şi onoare pentru cei jertfiţi!

Citește știrea

Cultural

Eroi învăţători din Bicaz şi Valea Muntelui în Războiul Sfânt din vara anului 1941 (I)

Știre publicată în urmă cu

în data de

În noaptea senină a solstiţiului de vară, de 21 spre 22 iunie 1941, către ora 2,00, duminică 22 iunie a.c., în trenul Patria, oprit în Gara veche din Piatra Neamţ, în vagonul restaurant, generalul Ion Antonescu, ridicând cupa de şampanie, a rostit în faţa celor prezenţi o scurtă alocuţiune: „În această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea ţării şi de pe stindardele armatei. Peste puţin, în faptul acestei zile, armata ţării va primi ordinul de a trece Prutul, spre a împlini trupul ţării, aşa cum a fost de la Basarab“.

Peste căteva momente, Armata Română avea să primească celebrul ordin: „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!“. În zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, ora 03.00, aviaţia a început misiunile de luptă în spaţiul Basarabiei ocupată de armata sovietică, începând cu aceeaşi oră, a zilei de 28 iunie 1940. Vestea întrării în război a fost primită cu bucurie de întregul popor: Regele Mihai, Patriarhul Nicodim, Academia Română sau Mitropolitul Basarabiei au elogiat acţiunea armatei pe calea reîntregirii, pe calea idealului naţional. Patriarhul României, Nicodim arăta: „…Românii luptă pentru hotare şi pentru fiinţa neamului însuşi. Biserica deosebeşte 2 feluri de războaie: de cotropire şi de apărare. Războiul de cotropire este urâciune la Dumnezeu şi Biserica îl respinge.

Războiul de apărare, însă, este ordonat de însuşi întemeietorul Bisericii…“. Mitropolitul Basarabiei, Gurie Grossu declara la 11 iulie 1941: „Ca Mitropolit al Basarabiei, binecuvântez lupta sfântă ce duceţi pentru dezrobirea fraţilor basarabeni şi bucovineni…“ La 2 iulie au început acţiunile defensive pe tot frontul. Pe 5 iulie a fost eliberat oraşul Cernăuţi de Brigăzile 1 şi 4 Mixte, cu Batalioanele 3 şi 23 Vânători de Munte. La 7 iulie a fost eliberat oraşul Bălţi, de Diviziile de Infanterie 14 Română şi 170 Germană. Brigăzile 2 şi 4 Mixte munte au ajuns la vest de Hotin, iar Divizia 1 Blindată Română şi elemente înaintate ale Corpului 11 German, în faţa oraşului Moghilev.

Se elibera partea de Nord a Bucovinei şi Ţinutul Herţa. La 8 iulie a fost eliberat Hotinul de Brigada 2 Mixtă Munte, la 10 iulie Soroca, de Divizia 13 Infanterie Română şi la 15 iulie Orheiul de Diviziile de Infanterie, 5 Română şi 50 Germană. Toate vechi cetăţi de la Nistru ale lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt, puse pavăză Moldovei spre răsărit. La 16 iulie a fost eliberat oraşul Chişinău de Diviziile 1 Blindată Română şi 72 Infanterie Germană. În noaptea de 17 spre 18 iulie 1941, în locul Grupului de Armate General Antonescu s-a constituit Frontul de Nord şi Frontul de Sud, comandat de generalul Antonescu, cu misiunea de a elibera partea de sud a Basarabiei.

La 20 iulie a fost eliberat oraşul Cahul, de Corpul 11 Armată Român din Armata 4 Română. La 21 iulie Divizia 10 Infanterie şi Grupul 52 Cercetare şi Subunităţi de Infanterie Marină au forţat Dunărea la Ismail şi au eliberat Chilia, altă cetate Voievodală din sudul Basarabiei. Divizia 15 Infanterie a eliberat Tighina. La 26 iulie 1941 Divizia 1 Grăniceri a eliberat Cetatea Albă.

Apostolul: „Învăţători ai poporului şi eroi ai Patriei“

La 25 iulie 1941, Marele Cartier General al Frontului Româno – German, în comunicatul său, arăta: „Lupta pentru dezrobirea brazdei Româneşti din răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune“. Astfel s-au anulat efectele Pactului Ribbentrop-Molotov, cu privire la graniţa răsăriteană şi de nord a României. S-a făcut cu un greu tribut de sânge.

În cele 33 de zile de luptă, Armata Română a pierdut 24.396 ostaşi, din care 5.011 morţi, 14.898 răniţi şi 4.487 dispăruţi. Media zilnică a pierderilor, de 697 ostaşi, a fost cea mai mare decât cea din ulterioarele campanii din Est, de 540 în fiecare din cele 1.159 zile şi din Vest de 648 în fiecare din cele 262 zile luate separat, precum şi pe durata întregului război, de 1.421 zile, care a fost de 559 militari zilnic.

Eroii noştri au înroşit apele Prutului, Nistrului, au albit cu oasele lor tărâmurileBasarabiei şi Bucovinei. Ostaşul român a luptat pentru familia, vatra şi ogorul ce-i fuseseră cotropite prin viclenie şi forţă. Ostaşul cu epoleţi, comandantul de toate treptele, a fost inteligenţa scânteietoare şi voinţa neclintită a oştirii române. În luptă, comandantul a fost farul călăuzitor către care s-au îndreptat întotdeauna speranţa şi încrederea subordonaţilor. Ei toţi au binemeritat de la Patrie.

Şi locuitorii meleagurilor dintre Bistriţa, Moldova şi Siret şi-au adus contribuţia de sânge în „Războiul sfânt“ pentru „a dezrobi pe fraţii basarabeni de sub cizma bolşevică“. Date interesante şi pline de simţăminte patriotice le găsim în afară de documentele de arhivă, presă şi publicistica timpului şi în „Apostolul. Revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Neamţ“, anul VIII, nr.5, mai 1942, publicaţie al cărui număr a fost închinat „învăţătorilor eroi căzuţi pe câmpul de onoare“ din ţinutul de la poalele Olimpului românilor, Ceahlăul. În chip simbolic se spune în cuvântul „Învăţători ai poporului şi eroi ai Patriei“ de către directorul revistei, Mihail Avădanei, primul căzut dintr-un regiment de dorobanţi a fost învăţătorul Plt. T.R. Nicolae Tănasă, din fostul judeţ Roman, iar cea din urmă jertfă în faţa Odessei a fost învăţătorul Vlad din Târgu Neamţ.

„40 de eroi martiri ai credinţei creştine plecaţi din rândurile învăţătorimii nemţene“

În revista pietreană se aduce de fapt „prinosul nostru de adâncă recunoştinţă celor 40 de eroi martiri ai credinţei creştine plecaţi din rândurile învăţătorimii nemţene“.

În cuvântul părintelui Mihai Gavrilescu, reprezentantul „Corpului preoţesc“ cu ocazia „comemorării eroilor învăţători în războiul din anul 1941, cu prilejul adunării sale anuale în ziua de 29 martie 1942 (e vorba de Asociaţia Învăţătorilor din judeţul Neamţ – n.n.), se spunea printre altele: „…Dacă generaţiei Unirii i-a fost sortit să lupte pe meleagurile scumpului nostru Ardeal şi în tranşeele Mărăşeştilor pentru înfăptuirea idealului naţional, pentru care au sângerat strămoşii noştri, generaţiei tinere de astăzi i s-a lărgit cadrul jertfei: să moară pentru apărarea culturii universale şi a civilizaţiei creştine, păşind peste hotarele pământului strămoşesc şi să lupte pe stepele Nogaiului împotriva fiarei apocaliptice… Ca şi în războiul trecut, invăţătorimea nemţeană şi-a dat în prezent marea ei contribuţie de jertfă, în marea luptă pentru stabilirea unui echilibru în spatiul vital european… Biserica din judeţul Neamţ, în numele căreia am cinstea să vorbesc, îndeamnă la respectul şi onoarea datorată acestor eroi… Să luăm pildă de eroismul lor, iar sub candela credinţei noastre care să ardă pururea în răsăritul tuturor şcoalelor, numele celor 40 să stea icoană vie de luptă pentru credinţă…“.

Iată-i (nu la toţi cei înscrişi în publicaţia amintită se menţionează şcoala unde a funcţionat, locul naşterii, localitatea unde s-au jertfit, unitatea militară etc. – n.n.): Savinescu Gheorghe -Crăcăoani, Popescu Iorgu – Buhalniţa, Barcan Spiridon, Vasiliu I. Vasile – Certieni (Bârgăoani- n.n.), Vasiliu Gh. Vasile – Văleni, Darie Ioan – Cuiejdi, Găină Nicolae – Bicfazu Ardelean, Râhlea Ioan, Vasile Constantin, Frumusache Teodor, Pleoţii Mihai, Sorbală Pavel, Cojocariu Mihai – Dobreni, Gherasim D. Ioan – Ţibucanii de Sus, Cimpoeşu Petru – Broşteni (azi în judeţul Suceava – n.n.), Mustea Vasile, Catană Vasile – Ghindăoani, Crivăţ Al. Ioan – Ruseni, Stănciulescu Ioan – Cut, Oblon Nicolae – Mastacăn – Calu (azi Piatra Şoimului – n.n.), Lupaşcu Nicolae – Buhuşi (azi în judeţul Bacău – n.n.), Nanea Mihai – Răuceşti, Vuza Dumitru – Grumăzeşti, Vereşanu Dumitru, Bălan Nicolae, Popescu Virgil, Sandu Ioan, Vlad Vasile, Crişu Manoliu, Cotoşa Gheorghe – Hangu, Alexandrescu C. Tudoran Gheorghe, Fulger Constantin, Popa Laurenţiu – Cut, Simionescu Gavril, Grosu Teodor, Tuciuc Gheorghe, Irimia Nechita, Vlase Constantin – Bicaz şi Mitru Vasile – Taşca. (Continuare în ediţia de mâine, 9 aprilie 2021)

Citește știrea

Trending