O viaţă în slujba valorilor morale – „Interviu“ cu… Tata (2)

26 martie este ziua în care Constantin Bârjoveanu, „Pisălogul“ drag romaşcanilor, s-a născut. Şi ar fi putut încă trăi şi ar fi putut picta, scrie, zbura cu deltaplanul şi ar fi putut să mai înveţe mulţi tineri să vorbească esperanto şi ar fi putut picta încă biserici şi grădiniţe. Şi cîte multe alte lucruri ar fi putut face acest om minunat!? Şi astăzi, Irina Bârjoveanu Vladu, fiica acestuia, profesoară la un colegiu din Reşiţa, stă, din nou la „taifas“, peste timp cu „omul nepereche“.

„Dragul meu tată, acordă-mi o clipă din infinitul tău ancestral, să stăm la «taifas», timpul să se oprească în loc şi, dacă s-ar putea, să rămînă aşa, nemişcat, cum rămîneam eu cînd tu îmi povesteai, pe băncuţa dintre trandafiri, în serile calde şi senine de iunie…“ îşi doreşte, cu ardoare, Irina Bîrjoveanu-Vladu.

(Flora ORDEAN)

EU: Ai fost şi profesor de limba esperanto la Cercul de Esperanto de la Biblioteca Municipală din Roman. Cum ai ajuns practicant de esperanto şi de unde ideea acestui cerc la care ştiu că ai avut extrem de mulţi cursanţi, de toate vîrstele? Cum ţi s-a părut să fii dascăl?

C.B.: (După o mică pauză, în care zîmbeste cald, cu ochii căutînd prin amintiri îndepartate, scrutînd depărtări temporale). Prin ’58 era o revistă săptămânală, tare interesantă, Rebus se chema şi eram abonat la ea. A apărut un articol despre Zamenhof, creatorul acestei limbi, un polonez de origine evreiească. Esperanto s-ar traduce prin „cel care speră“.

Dorinţa de a învăţa limba asta mi s-a aprins după prima lecţie şi în cîteva luni de zile deja o ştiam bine. Am mai găsit şi alte reviste, pur de esperanto-bulgăreşti, poloneze – am găsit adrese ale unor persoane din toată lumea, dornice să corespondeze – „deziras korespondi“, vezi ce bine seamănă cu româna? Şi, uite-aşa, tot corespondînd, mi-am perfectat vorbirea. (Vorbeste tot mai exaltat).

Iar ideea de a face un cerc, un club, mi-a venit de la prietenii de la Cenaclul literar, cărora, povestindu-le, le- am „deschis apetitul“ pentru nou. Eram singurul esperantist din Roman; corespondam şi cu profesorul Florian Bociort, de la Facultatea de Filologie din Timişoara. El m-a iniţiat ca dascăl, prin scrisori, că pe atunci erau puţini cei care aveau telefon. Mulţi tineri de la curs erau colegi de-ai tăi, de la liceu. (Mă priveşte cu reproş, o privire usturătoare care îmi pătrunde pînă în cele mai îndepărtate unghere ale sufletului).

Păcat că nu ai învăţat-o şi tu! Mi-ai fi dus munca mai departe! Ai avut profesorul oricînd la dispoziţie şi nu ai ştiut să te foloseşti de privilegiul ăsta… (Încerc să schimb subiectul, care devenea deranjant pentru mine şi pun următoarea întrebare).

EU: Dacă tot vorbim de esperanto, care a fost cea mai importantă realizare?

C.B.: (Ochii mari,albastri, răsfoiesc un munte de planuri duse la bun sfîrşit; oftează şi, după o scurtă pauză, răspunde). E greu de spus. Am multe lucruri pe care le-am făcut cu plăcere: şi expoziţiile, şi lucrările de la Conferinţele de esperanto, şi cursurile de la Cerc, şi publicaţiile, şi scrisorile. Dar, cel mai important lucru a fost traducerea Luceafarului lui Eminescu pentru revista „El Popola Cinio“. Ştii, e tare greu să traduci un titan într-o altă limbă, să-i păstrezi intactă ideea, mesajul şi să-i respecţi şi rima şi ritmul.

EU: Ai studiat tehnica zborurilor cu deltaplanul, ai construit chiar unul şi ai înfiinţat Clubul Aerodeltaplan Komet. Spune-mi, cum s-a înfiripat idila cu zborul?

C.B.: (Rîde, se înveseleşte, semn că-i place întrebarea; i-am ridicat mingea la fileu). Ehei, e multă vreme de atunci… Era revista „Ştiinţă şi Tehnică“ şi pe ultima pagină dădeau mereu tot felul de chestii interesante de construit, cu toate detaliile de care era nevoie. Aşa am găsit şi despre deltaplan. Stăteam, pe atunci, la casă, în cartierul Bălcescu. Anul următor am primit apartament, că se dădeau prin repartiţie, aici, în blocul turn, la etajul 7.

Ţii minte cînd am urcat pe bloc? (Cu gesturi ample, îmi descrie zarea). Cum se vedea, roată, tot oraşul, şi dealurile de la Gîdinţi, şi Siretul, şi Moldova, şi vîntul călduţ de septembrie abia mîngâia faţa şi m-am gîndit: ce grozav ar fi să zbor! Am făcut, la Bacău, cursuri de aerodeltaplanism, am obţinut brevetul de instructor. De aici, drumul a fost uşor: directorul de la UMARO a sponsorizat înfiinţarea, pe lîngă uzină, a Clubului Komet, am construit propriile noastre aparate de zbor, le-am omologat, am avut cursanţi, am fost la multe concursuri. Deci, pot spune că am fost şi profesor de zbor!

EU: Să ne întoarcem la pictură – prima ta iubire, pasiunea cea dintâi. Cum ai ajuns de la pictura laică la pictura religioasă? Care a fost momentul abordarii celei din urmă?

C.B.:(Se luminează la faţă, chipul îi capătă parcă o aură; împreuneză degetele, parcă spre a-i mulţumi lui Dumnezeu). Nu a fost un moment, ci, mai bine zis, o perioada de trecere. Toată viaţa am pictat natura, statică, moartă sau în tot dinamismul ei; am pictat clădiri istorice, am pictat construcţii vechi care, acum, nu mai sînt; pe locurile lor s-au ridicat birouri şi buticuri… (Priveşte în jos, cu tristeţe, căutînd, parcă, printre ruine…); am pictat în Deltă, prin Ceahlău, pe la Govora, da’ nu-ţi mai înşirui…

Am pictat şi lucruri banale care, într-o anume lumină, a apusului ori a dimineţii, căpătau ceva magic… Şi schiţe, multe schiţe… Îţi aminteşti, la Slănic, în albia rîului, pe bolovanii aceea ciudaţi? (Cum să nu-mi amintesc? După ce am pozat pentru schiţă tatei, cînd să cobor, am căzut în apă… şi nu aveam haine de schimb). Sutele de expoziţii mi-au întărit convingerea că pot şi mai mult. Mai pictasem la viaţa mea portrete, autoportrete, dar, după ce m-am pensionat şi am avut mai mult timp pentru mine, mi-am dat seama că L-am cam neglijat tocmai pe Cel ce mi-a dat acest har, pe Dumnezeu.

Întîmplarea a făcut să se renoveze biserica Sfînta Paraschieva, din Băceşti – Vaslui. Şi cum preotul de acolo era un vechi prieten, m-a rugat să fac eu renovările picturilor. Atunci a fost prima lucrare: studii de portrete de sfinţi, să nu semene între ei, studii de drapaje la veşminte, fresce ornamentate diferit. A fost o muncă grea, dar plină de satisfacţie sufletească. Nu am lucrat pe bani, că era o parohie mică şi săracă, dar cu oameni gospodari şi harnici.

Preotul paroh mă lua de la Roman lunea şi mă aducea acasă sâmbăta, dar veneam cu portbagajul plin cu de-ale gurii. Au urmat încă vreo opt biserici, capele şi paraclise: biserica Sfântul Dimitrie din Poeniţa – Neamt, Paraclisul Izvorul Tămăduirii de la Spitalul Nou din Roman, Paraclisul Adormirea Maicii Domnului de la Azilul de Bătrâni din Roman, Paraclisul Sfînta Filofteea de la Căminul de copii al Fabricii de Zahăr din Roman, Stema Sfintei Episcopii a Romanului, Paraclisul Sfîntul Nicolae de la Căminul de Copii din Roman, Biserica Sfîntul Nicolae din comuna Boteşti, Neamţ şi Paraclisul Sfîntul Andrei din Cartierul Muncitoresc din Roman.

(Oftează din adâncul sufletului său mare, ridică ochii spre cer, a mulţumire către Creator, apoi coboară privirea în gol,cu pleoape grele sub sprîncenele stufoase şi şopteşte). Am fost pensionar pentru o perioadă de timp scurtă, dar plină de bucurie…

EU: O ultimă întrebare: de ce ai plecat?

C.B.: (M-a privit cu ochi umezi, blajini, încărcaţi de dragoste părintească). Dumnezeu a considerat că misiunea mea pe acest pămînt s-a încheiat. M-a chemat la El, să pictez pe aripi de îngeri şi să scriu poezii pe strune de harpe cereşti.

A consemnat Irina BARJOVEANU – VLADU