O palmã de pãmînt, ofurile unei bãtrîne de 82 de ani

Covasan Viorica, din comuna Dãmuc, mai precis din zona Pîrîul Fruntii, femeie la 82 de ani, îsi trãieste bãtrînetea în neliniste. Rãmasã de cîtiva ani vãduvã, în loc sã se bucure de apreciere din partea celor apropiati, biata femeie umblã mai mult pe drumuri pentru a-si ocroti bruma de mostenire de pe urma sotului, care-i „atacatã“ pe orice cale de rudele acestuia. Si asta în conditiile în care ea a fost cea care l-a îngrijit, ba mai mult a îngrijit-o si pe soacra sa, pînã la ultima suflare, ocupîndu-se si de cele necesare îngropãciunii. Dupã lupta sa foarte alambicatã de a pãstra din bruma de avere rãmasã de pe urma sotului, vãzînd cã n-are cîstig de cauzã, a ajuns sã se multumeascã mãcar cu dorinta unui colt de pãmînt necesar unui nepot de-al sãu, ce lucreazã în strãinãtate, pentru ridicarea unui garaj. „Mãcar atît sã-mi lase, pentru cã accesul spre casa mea este greoi, iar cînd vine cu masina trebuie s-o lase în drum. Mã gîndesc cã dacã nu are loc pentru garaj, n-o sã se mai tragã acasã si o sã uite de mine“, ne spune femeia cu lacrimi în ochi, dupã ce ne-a însirat întreaga-i poveste de la decesul sotului încoace. „Sînt înconjuratã numai de dusmani. Aici, mai la vale, a fost o moarã fãcutã de tatãl meu pe care au vîndut-o, desi actele de proprietate sînt la mine. Nu stiu cum au fãcut, dar nu m-a întrebat nimeni nimic. Pe pãmîntul meu si-au fãcut care mai de care case si chiar un restaurant. Este vorba despre o nepoatã, care n-a respectat calea noastrã de acces, ce trebuia sã fie de sase metri de latã, fãcînd-o doar de trei metri. Apoi, ar mai fi vorba despre un hectar de pãdure pentru care am fãcut mai multe drumuri la Harghita ca sã aduc schita cadastralã si acum taie care cum vrea lemn pentru constructii si foc. Cînd cer sprijin de la cei în drept sînt trimisã la lege, dar ce lege, cã nimeni din jurul meu nu respectã nici o lege? Asa s-au împropritãrit toti, folosind legea bunului plac. Au fost terenuri care sînt trecute la mine în rol pentru care am plãtit impozit zeci de ani si care au dispãrut, avînd acum alti proprietari. Nici la primãrie nu gãsesc întelegere, fiecare spunîndu-mi cã se va rezolva, dar de unde… Mã poartã cu vorba ca sã scape de mine. Eu îs femeie singurã si n-am puterea sã mã bat cu ei. Am fost si la lege, dar cînd am aflat cã un proces ca în cazul nostru poate dura ani de zile, m-am lãsat. Nu mai trãiesc eu atîta“, a povestit Viorica Covasan. Întradevãr, gospodãria femeii, atît cît a mai rãmas din ce spune ea ca fost odatã este cãtãratã pe o culme, fiind înconjuratã de alte gospodãrii mai mari sau mai mici, mai vechi ori mai noi. Pe terenul invocat de dãmuceancã a fi fost pînã mai an proprietate familiei sale s-au ridicat si se mai ridicã încã alte case. Numai Dumnezeu stie cum ar fi privite lucrurile dacã s-ar scula din morti fostii proprietari. Cert este cã bãtrîna Covasan se considerã strînsã în „chingi“ de nesatul în ale pãmîntului al rudelor sale si apropiatilor acestora. Din bãtãlia sa pentru respectarea dreptãtiii a mai rãmas lupta pentru un garaj. Va cîstiga de astã datã? Nimeni nu poate sti. Cert e cã linistea pe care si-o doreste fiece om la bãtrînete a dispãrut de mult de la Pîrîul Fruntii, locul în care vietuieste anevoie Viorica Covasan.