Nu plânge, Maică Românie, că fiii tăi te sărăciră

Nu plânge, Maică Românie… Deși lacrimile tale ar putea umple într-o singură noapte toate albiile râurilor care ți-au hrănit pământul, nu tu ești vinovată că ai ajuns aici. Tu ai născut cu dărnicie, ai crescut cu blândețe, ai hrănit cu trudă, ai învățat cu răbdare. Dar fiii tăi, înstrăinați în propria lor casă, au învățat prea repede lecția sărăciei și prea târziu pe cea a demnității. Și astfel, pentru o pâine mai albă, pentru o promisiune mincinoasă, pentru o iluzie că altundeva viața e mai dreaptă, te-au rănit fără să privească înapoi.

Doar că în picioare stă o mamă istovită

Românie, tu nu ești doar o țară, ci o mamă dusă pe marginea șanțului istoriei, unde nimeni nu mai are timp s-o asculte. Ți-au furat averile, ți-au sfâșiat pădurile, ți-au vândut pământurile bucată cu bucată, ca pe o moștenire fără valoare. Și totuși… în ciuda tuturor înșelăciunilor, tu rămâi în picioare. Doar că în picioare stă o mamă istovită, care privește drept în ochii copiilor ei și nu mai vede lumină, ci doar o oboseală amară.

Dar dorul nu e destul să-i aducă înapoi

Nu plânge, Maică Românie… căci lacrimile tale nu îi vor opri să plece. Ei fug nu de tine, ci de durerile tale, prea grele pentru umerii lor tineri. Fug de mizerie, de nedreptate, de corupția care ți-a mușcat din carne până la os. Fug de conducători care nu te mai văd ca pe o mamă, ci ca pe o pradă. Fug de sistemul care nu i-a învățat decât să supraviețuiască, nu să trăiască. Și totuși, în sufletul lor, oricât ar încerca să evadeze, rămâne o durere surdă: dorul de casă, de mirosul tău de fân proaspăt, de cântecul păsărilor din zori, de ploaia care cade peste câmpurile copilăriei. Dar dorul nu e destul să-i aducă înapoi, pentru că acolo unde s-au dus au găsit ceea ce tu, Maică, n-ai știut să le oferi: respect pentru muncă, dreptate pentru viață, liniște pentru suflet.

Ei nu te-au părăsit din răutate, ci din deznădejde

Nu plânge, Maică Românie… căci fiecare rană a ta este, de fapt, rana lor. Ei nu te-au părăsit din răutate, ci din deznădejde. Ei nu te-au vândut din lipsă de iubire, ci din lipsă de speranță. Și în timp ce tu te ofilești sub greutatea anilor, ei se ofilesc sub greutatea vinovăției pe care nu o mărturisesc nimănui. Mai dureros este că tu, Maică, știi că nu poți opri istoria, nu poți opri fuga, nu poți opri vremurile care îi obligă să aleagă între supraviețuire și rădăcinile lor. Tu ai rămas cu brațele întinse, cu inima larg deschisă, așteptând ca fiii tăi să înțeleagă valoarea a ceea ce le-ai dat de la început: sânge, pământ, înțelepciune și iubire.

Maică Românie, continuă să porți această jale cu demnitate

Dar nimeni nu poate forța un suflet să înțeleagă decât când timpul îi lasă să simtă lipsa. Și totuși… poate într-o zi, când furtunile vor obosi să te lovească, iar hoții își vor rupe dinții în încăpățânarea ta de a exista, fiii tăi vor înțelege ce au pierdut. Poate vor privi înapoi și vor vedea nu o țară săracă, ci o mamă pe care au forțat-o să sufere. Și atunci, lacrimile pe care azi le ștergi cu dosul palmei se vor transforma în lacrimile lor. Până atunci, Maică Românie, continuă să porți această jale cu demnitate.

Să știi, Maică Românie, că durerea ta nu e zadarnică

Ridică-ți fruntea, strânge la piept puținii copii care ți-au rămas și adună în inima ta puterea de a supraviețui. Fiecare zi este o luptă, fiecare clipă un testament al rezistenței tale. Și chiar dacă lumea uită să te aprecieze, tu știi cine ești: o mamă care, în ciuda tuturor rănilor, continuă să iubească necondiționat. Și-n taina nopții, când stelele vor privi tăcute peste câmpiile tale, Să știi, Maică Românie, că durerea ta nu e zadarnică. Fiii tăi, deși plecați, poartă în inimă ecoul plânsului tău, Și poate într-o zi, când vântul va aduce aminte de rădăcini, Vor reveni cu pași sfioși și cu privirea plecată, Să-ți aline rănile, să-ți culeagă tristețea, să te iubească din nou.