Nu mai avem Canalul Dunăre – Marea Neagră! Ni l-a confiscat Ucraina

În mod premeditat, la data de 9 februarie 2022, cu 15 zile înainte de începerea războiului, Cabinetul de Miniştri ai Ucrainei a emis Rezoluţia nr. 136, prin care stabilea că porţiunea din canalul Chilia, cuprinsă între Ceatal – Izmail şi Vylkovo, pe lungime de 95 kilometri, este „o cale navigabilă interioară a Ucrainei”.

Prin această Rezoluţie unilaterală şi surprinzătoare, România a fost pusă în fața faptului împlinit, deoarece până la data de 9 februarie a anului 2022, porţiunea respectivă din canalul Chilia, în lungime de 95,445 de klometri, era o cale navigabilă de care puteau beneficia deopotrivă ambele părţi. Acum, porţiunea este inclusă integral în Ucraina.

Pe baza acestei rezoluţii, echivalentă cu un rapt teritorial, România nu mai are dreptul să intre pe braţul Chilia, pentru a executa măcar nişte măsurători de adâncime, decât cu aprobarea Ucrainei. Rezoluţia, de care România nu a avut habar, pentru a avea o reacţie corespunzătoare, a fost semnalul la care Ucraina a început săpăturile în albia Dunării.

Pentru a-i dubla adâncimea necesară pătrunderii navelor maritime cu capacitatea de până la 25 mii de tone deadweight (tdw). Nu este pentru prima oară când, prin comportamentul insolent, Ucraina jigneşte buna credinţă a românilor, probată din 1997 până în prezent. În 2004, Ucraina inaugura canalul Bâstroe, în lungime de 10 km, care face legătura dintre Vylkovo şi Marea Neagră.

Acest canal este inclus efectiv pe teritoriul Ucrainei, dar autorităţile europene au criticat sever existenţa lui, ceea ce nu i-a impresionat pe ucraineni. Porţiunea din canalul Chilia, dintre Ceatal – Izmail şi Vylkovo, continuată cu canalul Bâstroe, în lungime totală de circa 106 km,este denumită de ucraineni „Canalul Dunăre – Marea Neagră”.

Este confiscată titulatura de „Canal Dunăre – Marea Neagră” din România, cuprins între Cernavodă şi Agigea, în lungime de 95,6 km, care scurtează accesul de pe Dunăre la Marea Neagră cu 400 km. În contextul invaziei ruseşti, nevoile actuale ale Ucrainei, de a avea o cale navigabilă sigură pentru comerţul cu cereale, puteau fi subiecte de consultări cu România.

Singura ţară vecină la Canalul Chilia. Dar România a fost ignorată total de conducerea Ucrainei. Dacă se caută motivul ignorării, acesta poate fi găsit în comportamentul arogant pe care Volodimir Zelenski îl consideră a fi în acord cu rolul său de lider mondial, care nu-şi poate pierde vremea cu negocieri, fie ele şi cu România.

Aşa că pentru bunăvoinţa noastră, probată faţă de ucraineni constant, din 1997 până în prezent, nu putem aştepta răsplată decât de la Dumnezeu. Ucrainenii consideră că sunt ale lor de drept Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Transcarpatia Maramureșeană, Basarabia de Sud, Insula Șerpilor. Și acum canalul Chilia, botezat „Canalul Dunăre – Marea Neagră”.

Până în anul 2022, pe canalul Chilia, cu o adâncime medie de circa patru metri, trecea 60% din debitul de apă al Dunării, spre Marea Neagră. Acum, prin dublarea adâncimii, la peste opt metri, debitul Dunării pe canalele Sfântul Gheorghe şi Sulina va scădea semnificativ. Această aventură ucraineană va afecta navigaţia pe unicul canal autorizat drept cale navigabilă, Sulina.

Ucrainenii vor să bage în faliment navigaţia pe canalul Sulina şi pe canalul „Dunăre – Marea Neagră” de la Agigea, practicând un nivel de taxe mai mic decât al românilor. În ultimul timp, autorităţile româneşti îşi fac de treabă, scormonind să afle care sunt efectele adâncirii canalului Chilia asupra Deltei Dunării.

„Calea navigabila interioară” Chilia a fost proiectată de Ucraina încă din 1991

Ar trebui să pună piciorul în prag şi să solicite Ucrainei să lămurească care sunt efectele declarării canalului Chilia drept „cale navigabilă interioară a Ucrainei”. Într-un interviu acordat unui reporter de Sorin Grindeanu, ministrul Transporturilor, referitor la lucrările de adâncime a canalelor Chilia și Bâstroe, ofcialul a fost întrebat dacă această preocupare a lui nu face parte din propaganda de război a ruşilor.

La o aşa de dobitoacă întrebare, Grindeanu i-a răspuns cu răbdare, elegant. Eu l-aş fi dat afară şi ca bonus, un șut în fund. Adică, după mintea năvalnică a purtătorului de reportofon, România ar trebui să închidă permanent ochii la multiplele derapaje ale Ucrainei şi să-şi continue lista de compromisuri, una începută în 1997, odată cu semnarea Tratatului de bună vecinătate cu Ucraina, la comanda fermă a „Partenerului strategic”.

Povestea a început în ziua de 2 septembrie 1991, când nava ucraineană „Rostock”, lungă de 117 metri şi încărcată cu 5.000 de tone de oțel beton, a eşuat traversal pe canalul Sulina, lat de numai 111 metri, blocându-l total. Astfel, navigaţia pe canalul Sulina a fost suspendată, şi ulterior restricţionată, situaţie vecină cu haosul, sub mandatul ministrului Transporturilor de atunci, Traian Băsescu.

Deşi exista riscul ca navigaţia să se mute pe canalul Chilia, avantajând porturile Reni şi Izmail ale Ucrainei, în detrimentul portului Constanța, autorităţile române s-au câcâit timp de 13 ani să scoată nava Rostock, pentru a degaja canalul Sulina. În 2004, canalul Sulina a fost degajat, dar tot atunci, ucrainenii au inaugurat prima etapă a canalului Bâstroe, pentru a pune în valoare porturile Reni şi Izmail.

Sacrificiile cu care România a realizat Canalul Dunare – Marea Neagră sunt trimise în derizoriu de Ucraina

În mai 1949, Gheorghiu Dej plecase la Moscova în speranţa că va obţine de la Stalin ceva ajutoare, care să compenseze refuzul Republicii Populare Române de a beneficia de ajutorul SUA prin Planul Marchall. În mărinimia sa, Stalin a scos o hartă a României şi i-a indicat lui Dej, cu degetul, pe unde să construiască un gigantic canal, care să lege Dunărea direct cu Marea Neagră, ocolind Delta Dunării.

Stalin i-a arătat lui Dej şi două căi sigure, de a grăbi colectivizarea agriculturii şi de a combate opoziţia la regim, apelând la reeducarea prin muncă la canal. Surprins şi nemulţumit, Dej i-a replicat lui Stalin că România nu are cu ce susţine efortul de a construi canalul. Stalin i-a promis utilaje şi specialişti, urându-i succes. Pe 25 mai 1949, printr-o hotărâre a Comitetului de Miniştri, s-a aprobat executarea Canalului Dunăre – Marea Neagră.

Dunărea, cel mai lung fluviu din Europa, după Volga, străbate 10 state europene şi patru capitale, parcurge 2.850 km până la vărsarea în Marea Neagră. Pe teritoriul României, Dunărea parcurge 1075 km şi afce legătura cu Marea Neagră prin canalul Sulina, pe care pot naviga nave maritime de până la 25.000 tdw.

De-a lungul secolelor, au existat raţiuni economice şi politice, care impuneau constituirea artificială al celui de al patrulea braţ dintre Dunăre şi Marea Neagră, începând din zona Cernavodă. În 1417, Dobrogea a fost integrată în Imperiul Otoman, dar prin pacea de la Adrianopol din 1829, Rusia ocupă Delta Dunării. În aceste circumstanţe, sultanul otoman Mahmud al II-lea, demarează în 1837 un studiu privind construirea unui astfel de canal în Dobrogea.

După Războiul de Independenţă din 1877, Dobrogea revine României în 1878. În perioada dintre sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 au existat numeroase proiecte vizând construirea unui canal între Cernavodă şi Constanța. Un astfel de proiect i-a arătat Stalin lui Dej în mai 1949, iar pe 25 mai, Biroul politic al CC al PMR a decis începerea lucrărilor.

La moartea lui Stalin, în 1953, lucrările la Canal s-au sistat

După 20 de ani, Ceauşescu a decis reluarea lucrărilor, care au început în 1976 şi s-au finalizat în mai 1984. Astăzi, Ucraina, prin rezoluţia nejustificată a guvernului său, stăpâneşte canalul Chilia între cele două maluri, definindu-l „cale navigabilă interioară”, pe care l-au botezat tot „Canalul Dunăre – Marea Neagră”.

Frontiera româno-ucraineană trebuie să o constituie „talvegul” canalului Chilia. Talvegul este desenat de punctele celor mai mari adâncimi ale canalului navigabil. Prin rezoluţia Ucrainei, întreaga lăţime de 120 metri a canalului Chilia aparţine Ucrainei, granița fiind mutată de la talveg la malul drept al Dunării, prin lucrări de adâncire. Românilor le-a rămas să se oprească la mal şi să scuipe a pagubă în apă.

În timp ce guvernanţii noştri sunt preocupați numai de suferinţele biosferei Deltei Dunării. Singurul semnat coerent, ca reacţie la acţiunile Ucrainei, a fost recenta poziţie a Academiei Române, care şi-a axat intervenţia pe faptul că „partea romană nu a fost anunţată şi consultată în prealabil de către partea ucraineană, aşa cum prevăd reglementările internaţionale”.

În concuzie, Academia Română precizează cu fermitate că „Partea română consideră că nu se poate accepta solicitarea părţii ucrainene de a include calea navigabila Bâstroe – Ceatal Izmail în reţeaua de transport trans-european”.

Trebuie precizat că, hotărând să considere „calea navigabilă a canalului Chilia ca apă interioară a Ucrainei”, guvernanţii ucraineni au hotărât să excludă România de la a avea dreptul să decidă asupra viitorului navigaţiei pe acest canal.

Nicio nădejde din partea guvernanţilor noştri, care dominaţi de grija de a-şi cenzura orice critică la adresa derapajelor protejatului de serviciu al SUA, ne cenzurează şi demnitatea noastră naţională. Contează doar demnitatea ucraineană, orice ar face această ţară vecină. Singura speranţă ne rămâne în Academia Română, singura care nu dă doi bani pe cenzură şi spune deschis că ne doare. Slavă Academiei Române!