Nu judec. Doar constat. Și viitorul nu sună bine deloc

Nu mai există rânduială, nu mai există respect, nu mai există normalitate. Există doar un haos periculos, căruia, dintr-un reflex de autoapărare, îi spunem sofisticat „evoluție”. Am înlocuit temelia cu improvizația, principiul cu emoția de moment, adevărul cu percepția convenabilă. Totul curge, ni se spune, dar nimeni nu mai știe încotro. Ne mișcăm mult, vorbim mult, proclamăm schimbarea, dar ne afundăm, pas cu pas, într-o dezorientare colectivă fără precedent.

Tolerăm până la autodistrugere

Sub cuvinte frumoase precum „toleranță”, „egalitate”, „acceptare” ascundem vicii și boli, păcate, orori și orgii. Nu pentru că aceste valori ar fi greșite în esența lor, ci pentru că au fost golite de sens și umplute cu excese. Tolerăm până la autodistrugere, egalizăm până la anularea meritului, acceptăm până la dispariția discernământului. În numele binelui, refuzăm să mai numim răul pe nume, iar adevărul, devenit incomod, este împins la margine sau ridiculizat.

Nu judec. Doar constat că am ajuns să ne fie rușine de normalitate și să aplaudăm devierea. Că ordinea a devenit suspectă, iar decența o formă de intoleranță. Că libertatea, desprinsă de responsabilitate, s-a transformat într-o armă îndreptată împotriva propriei noastre umanități. Iar când totul este permis, nimic nu mai are valoare.

Copiii cresc fără repere, adulții fără rușine

Trăim într-o lume în care forma a învins fondul, aparența a sugrumat esența, iar zgomotul a ucis reflecția. Copiii cresc fără repere, adulții fără rușine, iar bătrânii fără voce. Modelele sunt fabricate peste noapte, valorile sunt negociabile, iar conștiința este considerată un lux inutil. Se educă pentru succes rapid, nu pentru caracter; pentru drepturi, nu pentru datorii; pentru plăcere, nu pentru sens.

Nu judec. Doar constat că am confundat compasiunea cu slăbiciunea și fermitatea cu cruzimea. Că am scos efortul din ecuația demnității și sacrificiul din definiția iubirii. Că am ajuns să cerem respect fără să-l mai oferim, să pretindem adevăr fără să-l mai suportăm și libertate fără să acceptăm consecințele ei.

Ni se spune că progresăm, dar sufletul omenesc pare tot mai sărac

Ni se spune că progresăm, dar sufletul omenesc pare tot mai sărac. Avem mai mult ca niciodată, dar suntem mai goi ca oricând. Comunicăm permanent, dar nu ne mai înțelegem. Suntem conectați la rețele, dar deconectați de la noi înșine, de la ceilalți, de la Dumnezeu. În alergarea aceasta nebună spre „nou”, am pierdut tocmai ceea ce ne făcea oameni.

Nu judec. Doar constat.

Și constat că, fără rânduială, fără adevăr, fără limite asumate, viitorul nu poate suna bine. Poate suna doar fals. Iar un fals repetat suficient de mult ajunge, inevitabil, să se prăbușească sub propria minciună.