Neagu Djuvara, un istoric care nu s-a bucurat de preţuirea cuvenită

Aristocratul definit, Neagu Djuvara (1916 – 2018), plecat de curând dintre noi, poate fi evocat în cele mai diverse moduri. Atât de către cei care i-au fost aproape, cât şi de cei care i-au cunoscut, fie şi parţial, opera. Intelectualul de clasă, cu educaţie şi pregătire temeinică, niciodată dezminţit, calităţile de vorbitor, care a slujit adevărul şi l-a exprimat direct, fie că a fost, fie că nu, în acord cu cei din jur, faptele incontestabile de viaţă şi, mai ales, opera consistentă pe care o lasă în urmă, îi îndreptăţesc preţuirea cu care îi suntem datori. Neagu Djuvara nu a fost istoricul mânat de suficienţă, care culege şi alătură date spuse de alţii şi le oferă interpretarea pe care o crede de cuviinţă, ci a propovăduit adevărul istoric, s-a oprit asupra teoriei şi filozofiei istoriei, a modului de o scrie şi a o transmite, ridicându-se argumentat împotriva teoriei rolului maselor în conturarea istoriei dar şi a atitudinii excesiv favorabilă occidentului în cadrul politicii româneşti, sugerând că societatea şi cultura române nu pot fi clasificate ca exclusiv occidentale. Nu este în intenţia noastră de a-i judeca viaţa şi opera, fiindcă nu dispunem de reperele şi instrumentele necesare. Ne limităm a afirma că, totuşi, că nu s-a bucurat de preţuirea cuvenită. Nu este nimic original şi nici nou pentru noi, românii. L-am privit mereu ca pe omul care a trăit în afara noastră când noi sufeream şi ne chinuiam. Nu ne dezminţim. Cum apare nu ştiu ce nume din străinătate, cu merite discutabile sau care află pentru prima oară de România, îl şi împovărăm cu capelina şi pelerina de tip honoris causa de academician, profesor şi aşa mai departe. Neagu Djuvara nu şi-a găsit locul în Academie. Distincţiile pe care le-a primit au ţinut mai degrabă de longevitatea biologică şi de mintea limpede pe care a avut-o, şi mai puţin de valoare. Ce să mai spun că Statul i-a asigurat o pensie „derizorie“ (după spusele D-sale), şi nu una specială cu care multe nulităţi îşi îndulcesc bătrâneţele, în vreme ce Cotroceniul i-a asigurat gradul de general de brigadă (în retragere), care nu beneficiază de stipendiile consistente ale gradului. Mai mult l-au preţuit străinii decât noi. Omul cult, erudit, cel care s-a autoexilat fiindcă a intuit că viaţa într-un regim dictatorial l-ar fi condamnat fizic sau la compromisuri pe care nu le accepta, şi-a găsit locul în diplomaţie, a fost numit profesor universitar de istorie, chiar dacă lucrul s-a petrecut în zone cu care, de fapt, nu avea nici un fel de legătură (23 de ani în Nigeria!). S-a dovedit patriotul de esenţă şi nu de paradă, care a revenit în ţară imediat ce a fost posibil, care nu a rămas pasiv şi şi-a transmis experienţa generaţiilor tinere, a devenit persoană şi voce publică, nu din dorinţa de epatare, ci pentru a sluji adevărul, în toate felurile, pentru a netezi altora concepţiile despre viaţă şi societate. Nu doar atât, a cunoscut şi şi-a exprimat credinţele despre evoluţia societăţii în context contemporan, a comunicat, a vorbit, s-a implicat în ample discuţii şi comentarii şi, mai ales, a scris, lăsându-ne moştenire o operă consistentă şi variată. Nu avem de ce să nu-l credem pe profesorul Adrian Cioroianu, care i-a fost elev şi care ne aminteşte că profesorul s-a retras de la o emisiune TV, tocmai ca să poată să scrie pentru posteritate. Este suficient să citeşti titlurile cărţilor sale, ca să-ţi faci o idee despre universul preocupărilor sale, de dorinţa de a suscita interesul pentru istorie, de a transmite urmaşilor săi necesitatea cunoaşterii trecutului, gândind la viitor. Între „Dreptul român în materie de naţionalitate“, „Dimitrie Cantemir“, „Între Orient şi Occident“, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“, „Cum s-a născut poporul român“, „Există istorie adevărată?“, „Ce-au fost «boierii mari» în Ţara Românească?“, „O scurtă istorie ilustrată a românilor“ şi a multe altele (Editura „Humanitas“ merită toate felicitările de a-l fi publicat şi promovat), toate scrierile sale sunt dominate de firescul argumentelor, sunt uşor de parcurs şi din lectura lor te simţi îmbogăţit. Nu ştiu dacă, în afara sonorităţii apropiate a numelor lor, există o îndepărtată origine comună (posibil aromână), dar istoricul şi filosoful NEAGU DJUVARA şi chirurgul IOAN JUVARA s-au asemănat în mod izbitor, m-au impresionat întotdeauna şi mi-au sugerat ideea de forţă, de bărbăţie demnă şi falnică, atât prin statură, prin capul mare dar bine proporţionat, figura expresivă, prin urechile mari, generoase şi, mai ales, prin atitudinea de seniori adevăraţi, care a impus celor din jur. Neagu Djuvara se dovedeşte spiritul umanist de valoare universală, promotor al istoriei adevărate, susţinător al societăţii omeneşti avansate şi progresiste, dedicată bunăstării şi demnităţii fiinţei umane. Într-un viitor/proiectat Panteon al României, Neagu Djuvara îşi are locul potrivit şi pe deplin meritat. N.B.: Îmi cer iertare pentru alăturare, dar ce distanţă cosmică între splendida evocare a celui care iradia în tot ce făcea şi spunea spiritualitate şi inteligenţă („nimic din ce mi s-a întâmplat nu am dorit“) şi care i-au dominat viaţa şi sărăcia brută şi prostesc-zâmbitoare a unui parvenit ajuns pe cai mari: „vrem, fiindcă putem“!