Moaştele Sfîntului Paisie de la Mănăstirea Neamţ, expuse la marea sărbătoare a Ocrotitoarei Moldovei

■ moaştele sfântului născut în Ucraina au fost duse la Iaşi ■ pelerinii se pot închina şi la racla lui Paisie Velicicovschi, care este expusă alături de cea a Cuvioasei Parascheva ■

La sărbătoarea Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, eveniment religios de mare însemnătate creştină, pelerinii se pot închina în acest an şi la moaştele unui sfânt ucrainean, căruia i se spune Paisie de la Neamţ. El a vieţuit mulţi ani la mănăstiri din Moldova. În 2022, manifestările în cinstea cuvioasei considerată a fi Ocrotitoarea Moldovei sunt dedicate Anului omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului şi anului comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Mănăstirea Neamţ.

Pentru că tot în 2022 se împlinesc 300 de ani de la naşterea cuviosului Paisie Velicicovschi (1722-1794), reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române au considerat necesar ca la pelerinajul din capitala Moldovei să fie expusă spre închinare şi racla cu moaştele acestuia. Paisie s-a născut la Poltava, la 21 decembrie 1722, studiind şi la  Academia Duhovnicească din Kiev. A ajuns şi în ţările române, la diverse mănăstiri şi schituri, apoi la Muntele Athos, unde a stat 17 ani.

În anul 1763, pentru că Sfântul Munte se afla sub jurisdicţia otomană, stareţul Paisie pleacă de acolo. O face împreună cu 64 de ucenici români şi slavi, revenind în Moldova. A vieţut la Mănăstirea Dragomirna, cu acordul mitropolitului Gavriil Calimachi şi a domnului Grigore Calimachi. Aici a organizat viaţa monahală a aşezământului după cum erau regulile la Muntele Athos, pe principii foarte severe.

Evenimentele istorice din acel veac trecut aveau să-l aducă pe Paisie (FOTO ZiarulLumina.ro) în ţinutul Neamţului. La sfârşitul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, teritoriul ce se numeşte Bucovina de Nord, parte a principatului Moldova, a ajuns în posesia Imperiului Habsburgic, la fel ca şi mănăstirea pomenită din județul Suceava

„Temându-se de presiuni religioase (…), stareţul Paisie se refugiază cu cei 350 de monahi ai săi la Mănăstirea Secu (…) unde s-au aşezat la 14 octombrie 1775. Primiţi cu dragoste frăţească, s-au confruntat cu o acută lipsă de chilii, pe care au început îndată a le zidi înăuntru şi pe dinafară de zidurile mănăstirii, precum şi prin pădure“.

Aceste rânduri sunt consemnate în cartea „Paisianismul în contextul cultural şi spiritual sud-est şi est european (secolele XVIII-XIX)“, una semnată de Valentina Pelin şi apărută la Editura „Doxologia“ în 2017. În anul 1779, lui Paisie i s-a încredinţat şi conducerea Mănăstirii Neamţ, de unde avea să nu mai plece.

În volumul menţionat se mai arată că aici stareţul „a lăsat urmele cele mai durabile şi a avut influenţa cea mai mare asupra monahismului românesc. A reluat pe o scară mult mai vastă iniţiativele sale culturale, mai cu seamă activitatea literară. Echipe de traducători şi copişti lucrau la revizuirea şi traducerea în slavonă şi română a scrierilor filocalice“.

Neamţul acelor ani devenise centrul monahismului ortodox, şcoală de viaţă isihastă şi cultură duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox. Paisie a trecut la cele veşnice în miercurea primei zile din Postul Naşterii Domnului, la 15 noiembrie 1794, în vârstă de 72 de ani, slujba de înmormântare fiind oficiată de episcopul Veniamin Costachi.