Moartea tînărului ars – cronica unei tragedii la care toţi am fost complici

Gabriel Alexandru Băiaşu, tînărul ars în explozia produsă la finalul lunii octombrie într-un bloc din Piatra Neamţ, a pierdut bătălia pentru viaţă. Chiar de ziua numelui, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe 8 noiembrie, el a trecut la cele veşnice în spitalul din Belgia unde fusese transferat pentru tratament. Toţi cei care în ultimele zile au aflat de situaţia sa i-au fost alături măcar cu un gînd bun şi toţi aceştia au vărsat o lacrimă la aflarea tragicei veşti. E normal, e omeneşte. Însă nu trebuie să ne oprim aici. Avem datoria, tot omenească, de a nu-l uita şi de a nu uita şi ierta cauzele pentru care Gabriel a pierdut bătălia pentru viaţă. Altfel devenim complici la stingerea unei vieţi ce se afla abia la început. Altfel vom continua să fim complici la alte tragedii. Copii, tineri sau bătrîni, semenii noştri, vor pierde nemeritat alte bătălii pentru viaţă deşi ar fi putut fi salvaţi. Iar faptul că noi vom vărsa lacrimi nu ne va spăla păcatul de a nu fi făcut mai mult pentru a-i salva.

Cronica unei tragedii “anunţate”

Miercuri, 31 octombrie 2018, Piatra Neamţ. O explozie într-un bloc din Piatra Neamţ determină mobilizarea pompierilor, angajaţilor de la Ambulanţă şi a poliţiştilor. Un tînăr coboară pe picioarele sale din blocul afectat de explozie. E filmat de martorii prezenţi la faţa locului. Imaginile, mult prea dure pentru a fi publicate, şochează. E plin de arsuri. Vin primele informaţii oficiale. Sînt trei victime. Tînărul e în starea cea mai gravă. Este preluat de ambulanţă şi dus la Spitalul Judeţean. Ca o notă de subsol: martorii apreciază intervenţia pompierilor, dar critică prestaţia poliţiştilor, în special cei de la poliţia locală care au părut depăşiţi de situaţie, cel puţin la început. Cei prezenţi spun că ar fi fost un haos în ceea ce priveşte îndepărtarea curioşilor pentru a facilita intervenţia salvatorilor. Unii dintre aceştia au venit de acasă şi au intervenit îmbrăcaţi în hainele de zi cu zi. Atenţia tuturor însă se îndreaptă în acele momente spre tînărul care se zbate între viaţă şi moarte. Conform datelor oficiale, a ajuns la spitalul judeţean, la UPU, la ora 14.02. E constituită o echipă multidisciplinară şi se ia decizia transferului de urgenţă la o clinică specializată pentru arşi. “Normal”. La Piatra Neamţ, în starea în care se află, şansele de supravieţuire sînt nule. Normal?! La 14.30 se ia legătura cu Centrul Operativ pentru Situaţii de Urgenţă. Urmează prima “piedică” pusă în bătalia lui Gabriel pentru viaţă: la Bucureşti nu sînt paturi libere. “Faceţi ceva cu el măcar pentru 24 de ore”, aşa a apărut în spaţiul public că s-a pus problema. Din nou normal?! Se ia decizia transferului la Iaşi, la Clinica Sfîntul Spiridon. Dar nu vine un elicopter pentru a-l prelua. Nici pînă în ziua de azi nu s-a oferit o explicaţie oficială completă. A rămas că nu sînt condiţii de zbor. Condiţii meteo. Toată lumea care a aflat despre această situaţie s-a uitat spre cer şi a văzut că era o zi blîndă de toamnă tîrzie. Şi toată lumea a început să protesteze. Şi, prin mijloacele avute la îndemînă, să solicite instituţiilor o mai mare implicare. Însă elicopterul tot nu a venit, aşa că transferul s-a făcut cu o ambulanţă. Transferul a început la ora 16.45. Pacientul a fost preluat de cei de la Sfîntul Spiridon la ora 20. Trei ore şi un sfert. 195 de minute. 11.700 de secunde. Fiecare dintre ele esenţială pentru supravieţuire. Normal?! Un binefăcător, din Timiş, Paul Popescu pe numele său, reuşeşte să obţină acceptul belgienilor pentru un transfer la o clinică din ţara lor. Începem cu toţii să sperăm din nou.

1 noiembrie 2018. De la primele ore ale zilei se încearcă aflarea de noi informaţii despre starea tînărului. A plecat în Belgia? Răspunsul vine ca un trăznet sau mai bine spus ca o palmă pe obrazul fiecăruia dintre noi: Gabriel nu a plecat încă spre Belgia pentru că un funcţionar din sistemul de sănătate nu a semnat un transfer de bani. Pînă în 20.000 de euro. Chiar dacă l-ar fi “rugat” inclusiv ministrul sănătăţii. E nevoie ca Paul Popescu să ajungă la premierul României pentru ca funcţionarul să semneze. Normal?! Nici pînă acum nu am aflat cine e funcţionarul. Deşi am merita, că noi îl plătim, deşi aşa ar fi normal, pentru că de pixul lui a atîrnat o viaţă de om. Se pleacă spre Belgia abia după ora 16. Cîte ore pierdute? Cîte minute? Cîte secunde? Fiecare esenţială pentru supravieţuire. Mult prea multe. Pe seară, în jurul orei 20 – datele exacte nu au fost făcute publice sau cel puţin noi nu am intrat în posesia lor – se ajunge la clinica belgiană. Românii noştri, da, ai noştri şi să nu mai îndrăznească cineva să ne divizeze în cei “de afară” şi cei “de acasă”, se mobilizează şi strîng fonduri, fac rost de cazare pentru tatăl tînărului, într-un cuvînt fac tot ce le stă în putinţă pentru a ajuta.

2,3…7 noiembrie. Cu toţii aşteptăm înfriguraţi să aflăm veşti. Şi aflăm veşti care ne întristează, alte palme pe obrazul nostru, al unei naţiuni care nu poate avea grijă de ai săi: Gabriel a ajuns în Belgia cu două bacterii luate din spitalele din România. Normal?! “Curăţarea rănilor a fost făcută de mîntuială”, a declarat şeful echipei medicale, un chirurg român stabilit în Belgia, citat de presa din România. Normal?! Dar sînt şi veşti bune: Gabriel a trecut bine de o primă operaţie, ar trebui să urmeze altele două. Medicii sînt optimişti sau cel puţin aşa se transmite în presa din România.

8 noiembrie 2018. Piatra Neamţ. În jurul prînzului aflăm vestea pe care nimeni nu şi-o dorea. Gabriel s-a stins din viaţă. A pierdut bătălia. E ultima palmă pe care o primim. Fatală. Sîntem şi noi la pămînt. N-am fost în stare în atîţia ani să facem un sistem de sănătate care să-i salveze viaţa, iar rugăciunile noastre, că la atît am ajuns în urma nepăsării noastre de atîţia şi atîţia ani, nu au fost suficiente.

9, 10 noiembrie … restul vieţii fiecăruia dintre noi. Ce facem? Vărsăm o lacrimă şi uităm apoi că un tînăr a pierdut bătălia pentru viaţă deşi simţim cu toţii că fiecare dintre noi putea să facă mai mult? Mai mult nu din momentul în care Gabriel a coborît din bloc plin de arsuri ci mai ales pînă atunci? Ne resemnăm mioritic, nu mai căutăm vinovaţi şi, mai important, nu mai căutăm soluţii? Sau alegem să nu uităm şi să schimbă ceva începînd chiar de azi? Ce ar merita memoria lui Gabriel? Ce sîntem dispuşi să facem fiecare dintre noi întru memoria unui tînăr care a plecat mult prea devreme să ne privească dintre stele? Avem curaj să ne răspundem la întrebarea aceasta, acum, la căpătîiul lui Gabriel?