Mircea Geoană a furat startul, lansând primul un „Proiect de ţară”

Pe 17 noiembrie, Mircea Geoană s-a deplasat la Iaşi, pentru a susţine o conferinţă la Palatul Culturii, pe o temă decupată din narativul NATO, cu care această alianţă nord atlantică îşi justifică existenţa. Tema prezentată de Geoană, cu un enunţ seducător, a fost „Securitate economică şi inovare pe flancul estic al NATO şi UE.”

Una peste alta, prestaţia lui Geoană a devoalat intenţia sa reală, de a ne prezenta un „Proiect de ţară”, primul lansat din rândul posibililor şi probabililor canditați pentru funcţia de preşedinte al României în 2024. Deşi nu şi-a lansat oficial candidatura, Mircea Geoană, care girează încă funcţia de Secretar general adjunct NATO, a furat startul în lansarea unui „Proiect de ţară”, la care ceilalţi presupuşi candidaţi nu au reuşit să-i finalizeze nici măcar titlul până acum.

Am să risc un derapaj, gândindu-mă la ce „Proiect de ţară” ne-ar putea prezenta un candidat precum George Simion, cu care să ne convingă că ştie, poate şi are cu cine să-l lanseze. Sau te pomeneşti că și AUR are în rezervă vreo armată de 15.000 de specialişti, şi noi n-am apucat să aflăm? Mircea Geoană vede acum viitorul României strict din poziția apartenenţei acesteia la UE şi NATO, dar şi a poziţiei sale în cadrul NATO.

Din această perspectivă, Geoană ține să ne asigure ferm că este exclusă vreo ameninţare nucleară din partea Rusiei, România beneficiind de cele mai mari garanţii de securitate sub umbrela NATO. După o astfel de aserţiune, Români nu ar trebui să fie preocupată pe viitor decât de securitatea ei economică, care este încă tributară modelului de „creştere economică fără dezvoltare”, după spusele lui Geoană, care nu este departe de adevăr. Ceea ce nu a explicat Mircea Geoană, este de ce România nu a beneficiat de dezvoltare din momentul când s-a aşezat sub umbrela NATO?

De ce în România s-au dezvoltat doar bazele militare ale NATO? Un NATO, care este în fond o sumă de umbreluțe europene, printre care curg în capul românilor toate belelele. Geoană susţine necesitatea regândirii rolului şi funcţionarii statului român, lansând conceptul „Provincia la Putere”, un concept seducător, cu care doreşte să dilueze dirijismul de la Bucureşti şi să atragă electoratul provincial.

Redeşteptând orgoliul adormit al Moldovei, Geoană o defineşte ca pe un viitor jucător strategic, pe flancul estic al Uniunii Europene, care include alături de Republica Moldova, Ucraina, Finlanda şi Suedia, în axa de securitate estică a NATO, un proiect deja discutabil. Viziunea lui Geoană, despre modelul de dezvoltare al României, se axează pe dezvoltarea marilor coridoare de transport rutier interne, care să racordeze România la marile reţele de transport transfrontalier european, dintre care cele estice sunt excluse în continuare.

Este discutabilă viziunea lui Geoană privind viitorul cert al României, circumscris la viitorul NATO şi UE, de vreme ce viitorul, atât al NATO, cât şi al UE, este incert. Viitorul acestor construcţii este incert în proiecţia iminentului sfârşit al hegemonismului SUA instalat în 1991. Acest sfârşit este ignorat de un Mircea Geoană încorsetat în rigorile funcţiei deţinute în NATO. Neluând în discuţie şi o astfel de plauzibilă alternativă, Mircea Geoană ne prezintă un „Proiect de ţară” dezechilibrat, stând într-un picior.

Este posibil ca la acest proiect să existe un addendum, pe care Geoană îl va face cunoscut abia după mutarea sa la Cotroceni. În acel addendum, Geoană va trebui să ne explice care trebuie să fie în continuare drumul urmat de România, în condiţiile noii ordini mondiale, dominată de multipolarism. Într-o lume multipolară, instalată deja la masa rotundă a deciziilor majore, nu va mai sta doar SUA, care din putere hegemonică rămâne doar o mare putere.

Omenirea nu va mai fi condusă de la masa cu un singur scaun. Masa decidentului va avea cel puţin trei scaune, pentru a asigura stabilitate, siguranță şi echilibru în lume. Venind la Iaşi, Mircea Geoană asigură Moldova că va fi catarama de la centura estică de securitate NATO, în care sunt ca şi incluse Republica Moldova, Ucraina şi Suedia.

Este ca o beţie cu apă de izvor, având în vedere că Suedia aşteaptă cu pălăria în mână la uşa Turciei şi a Ungariei să-i aprobe intrarea în NATO. În ce priveşte intrarea Ucrainei şi a Republicii Moldova în UE şi NATO, este o poveste pe care o vor putea scrie doar nepoţii nostri. Rămâne de văzut, din periplul său prin România, ce rol va stabili Mircea Geoană pentru restul provinciilor, Muntenia, Oltenia, Banatul, Maramureșul și Ardealul, în construcția centurii de securitate estică a NATO. Sau Moldovei îi este asigurat doar rolul de tampon între aceste provincii și Estul Europei?

Când ne vom hotărî, în sfârşit, ce fel de ţară ne dorim?

Din 2004 şi până în prezent, am ratat toate şansele de a avea un proiect de ţară. Unul coerent. Am vrut „O ţară ca afară” şi avem acum o majoritate românească care dă semne că a înţeles în sfârşit, că un astfel de obiectiv nu se realizează prin import de modele de democraţie, ci trebuie să ni-l proiectăm singuri. Trebuie să ţinem seama că trunchiul unui model democratic trebuie căutat doar în tradiţia noastră, pentru a nu rătăci.

Pe un astfel de trunchi, pot fi altoite valori democratice externe, având însă grijă să nu stârnim fenomene de respingere. Din 2004 şi până în prezent, au trecut aproape 20 de ani, ani irosiţi cu nişte proiecte de ţară, care au dus nicăieri, lansate de preşedinţii Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. Aceşti preşedinţi nu au reuşit decât să fie promotorii „Războiului de 20 de ani”, un război româno-român, care a dezbinat naţiunea.

Băsescu şi Iohannis, în loc să fie acei mediatori constituţionali, care să asigure un echilibru între puterile statului şi între grupurile sociale sau politice, au antagonizat „statul de drept” cu „statul paralel”, antrenând întreaga societate în acest război intern. Abia în ultimii doi ani, Klaus Iohannis a mai slăbit coarda, înfiinţând binomul PSD-PNL, cu care să contracareze binomul DNA-SRI.

Iohannis a urmărit în finalul mandatului să mai liniştească apele, pentru a putea practica în tihnă turismul, neglijat prea mult timp. În prezent, Klaus Iohannis prospectează nişte ţări, altele decât cele din UE, pentru a avea o imagine cât mai completă de cum arată „o ţară ca afară”, urmând să-şi aleagă în 2024 modelul preferat. Sunt semne că anul 2024 nu va fi punctul terminus al eşecurilor naţionale, dacă ţinem seama de ascensiunea partidului AUR, în frunte cu liderul său George Simion.

George vrea să candideze la funcţia de preşedinte al României şi nu are nicio îndoială că nu va reuşi. Din ce ne-a oferit George Simion până în prezent, un „proiect de ţară” al lui nu s-ar diferenţia pe fond de proiectele lui Băsescu şi Iohannis, care au provocat „Războiul de 20 de ani”, româno-român. Acest război se poate prelungi cu cel puţin cinci ani, deoarece George Simion rupe şi el România în două.

O face atunci când declară că singurul partid patriot este AUR, că numai românii care susțin AUR sunt „români adevăraţi”, sau că „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Ca și USR, partidul AUR nu ne prezintă niciun discurs unificator, societatea românească rămânând fracturată pe mai departe. Eşecul unor „Proiecte de ţară” nu a creat crize numai în România. Astfel de crize se regăsesc şi la multe alte case mai mari. Cea mai răsunătoare criză este cea provocată de prăbuşirea hegemoniei SUA, care a devenit un fapt notoriu.

Care este cauza antiamericanismului în lume?

Nu mai este un secret că circa două treimi din populaţia lumii nutreşte sentimente antiamericane, în timp ce mai puţin de două miliarde de oameni mai fac zid în jurul valorilor democraţiei americane, din ce în ce mai greu de digerat. Hegemonismul SUA nu mai reuşeşte să impună omenirii să asimileze doar valorile care definesc modul de viaţă american.

În ziua de 15 noiembrie 2023, la San Francisco a avut loc istorica întâlnire dintre Joe Biden şi Xi Jinping. Cu această ocazie, liderul chinez a exprimat sintetic esenţa antiamericanismului în lume, subliniind, cu subiect şi predicat, faptul că nu mai este de actualitate politica SUA, de a remodela lumea după setul lor de valori, fără a ţine cont de setul de valori ale fiecărui stat în parte.

Aceasta, în condiţiile în care s-a dovedit că niciun model de valori nu este perfect şi că fiecare naţiune s-a dezvoltat sau se dezvoltă după propriul set de valori tradiționale, prin care își conservă identitatea. A impune unor naţiuni să renunţe la propriile valori, pentru a le îmbrăţişa pe cele americane, este principala cauză a antiamericanismului în lume.

După ce am fost martori ai unor eşecuri succesive ale hegemoniei SUA, măsurate de-a lungul ultimelor decenii în războaiele din Iugoslavia, Irak, Siria, Afganistan sau Ucraina, se prefigurează un nou eşec, cel din Israel. Prea mulţi analişti, dacă ne limităm doar la cei din Vest, sunt de acord că pentru hegemonismul SUA, care dăinuie din 1991, clopoţelul războiului din Ucraina a sunat a prohod.

Lumea s-a divizat ireversibil. Pe de o parte blocul occidental NATO şi pe de alta, blocul Sudului Global, la care se aliniază majoritatea populaţiei care nu aderă la valorile democraţiei americane. Într-o lume divizată de multiple şi complexe probleme, sunt necesare soluţii de rezolvare, altele decât cele anunţate de cei patru călăreţi ai Armaghedonului, din „Apocalipsa lui Ioan!”.

Omenirea a ajuns într-o etapă istorică a dezvoltării energiei nucleare, în care războiul nu mai poate constitui o soluţie, aceasta riscând a fi şi cea finală. Nu pot fi acceptate decât soluţiile diplomatice sau politice. SUA nu are cultura dialogului, ci doar cea a pistolului, ca singură şi sigură soluţie de rezolvare a tuturor problemelor.

În istoria sa, SUA şi-a constituit teritoriul cu pistolul, cu pistolul s-au realizat averile de început şi implicit, visul american, cu pistolul îşi apără interior valorile democratice şi cu pistolul se rezolvă diferendele interumane. Pistolul justifică delicvența ridicată şi numărul mare de crime sau de acte agresive, în țările unde este acceptat să te plimbi cu pistolul pe stradă.

Nicio încercare de a interzice deţinerea armelor de foc în SUA nu a avut vreo şansă de reuşită. Marea industrie de armament a susţinut permanent necesitatea deţinerii armelor de foc de către americani. În SUA, o populaţie de 330 milioane, deţine 394 milioane de arme de foc. S-a dat dezlegare şi pentru purtatul armei în public, din cauza nesiguranţei zilei.

Pentru americanul de rând, deţinerea unei arme este expresia libertăţii fundamentale. În România, convinşi că prezența pistolului în viaţa cotidiană ar putea fi un bun început de democratizare a ţării, un grup de 35 de deputaţi, care şi-au pierdut uzul raţiunii, au depus în Parlament un proiect de lege, prin care propun transformarea României într-o ţară de pistolari. Nici mai mult, nici mai puţin, aceşti deputaţi vor ca România să devină Far East-ul Europei.

Proiectul lor vizează modificarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor. Proiectul susţine să fie suplimentate categoriile de persoane fizice care pot fi autorizate să deţină arme de foc. După mintea acestor deputaţi, majoritatea românilor, cu mici excepţii, îşi pot procura una, două sau mai multe arme de foc, pe care le pot purta şi în public, ca orice pistolar care se respectă.

Din start, aceşti deputaţi ignoră pericolele la adresa ordinii publice şi dovedesc prin prestația lor că doar așa pot să fie utili românilor pe care îi reprezintă. Aceşti deputaţi ignoră o realitate, aceea că în ţările în care regimul armelor este relaxat, aceste arme sunt implicate în multiplele incidente semnalate, soldate cu morţi şi răniţi.

Astăzi, în România, facem mare caz de faptul că în accidentele rutiere mor zilnic cinci persoane. Avem dreptul să ştim de la aceşti deputaţi, de la ce număr de persoane ucise zilnic cu glonţ, s-ar impune să facem caz? Trebuie ca Parlamentul să afle, până nu va fi prea târziu, că nu se doreşte ca România să devină o ţară de pistolari, pentru a demonstra că ne însuşim totuşi ceva din valorile Partenerului Strategic.