Lungul drum al PSD-ului, de la mărire, la decădere

 Istoriceşte, PSD este cel mai mare partid care a populat Parlamentul României, din 1992 şi până astăzi. Acest partid s-a desprins din FSN în martie 1992.

În 27-29 martie 1992, la Convenţia Naţională a FSN, a avut loc competiţia unor moţiuni, în urma căreia a fost desemnată echipa câştigătoare. A câştigat gruparea condusă de Petre Roman, cu moţiunea „Viitorul azi”, care a preluat conducerea FSN. Această competiţie a moţiunilor a fost momentul divizării FSN, din acesta desprinzându-se  gruparea perdantă, care în data de 27 iunie 1992  a constituit FDSN, precursorul PSD-ului de astăzi.

La alegerile parlamentare din 1992, FSN-ul condus de Petre Roman a avut scorul de 10,2%, situându-se pe locul 3.

Nişte analişti, paraleli cu realitatea, au lansat teza că PSD este urmaşul legitim al FSN, ceea ce este un fals grosolan.

FSN-ul condus de Petre Roman s-a rebotezat în PD la 11 mai 1993 şi ulterior în  PDL în decembrie 2007. In 2014 PDL fuzionează cu PNL.

În concluzie, nu mai poate fi ascuns adevărul, că fostul FSN se regăseşte majoritar  în PNL.

PSD este partidul care, ca şi PNL, a fost implicat cel mai mult în actul de guvernare al României. Din această cauză, deşi situat pe primul loc, PSD a fost într-o constantă scădere de formă, cu excepţia cazurilor când acesta revenea din opoziţie.

Astăzi, PSD se situează la un minim istoric, electoratul la alegerile din 2024 i-a acordat doar aproape 22% încredere.

Procentele electorale pierdute de PSD se regăsesc la AUR, începând cu anularea alegerilor din 2024, la care Marcel Ciolacu a fost părtaș, continuând cu participarea  lementabilă la actul guvernării Bolojan.

Guvernarea Bolojan se situează la un minim istoric al încrederii, mai puţin de 20%, acordate vreunui guvern în exerciţiu. Un ultim sondaj de opinie situează PSD pe locul doi, cu 24%, după AUR, care este creditat cu 33%.

Rămânând la guvernare, PSD va plăti oalele sparte ale  guvernării Bolojan.

Sorin Grindeanu, actualul preşedinte al PSD, ne-a zăpăcit de cap cu numeroasele lui variante a scenariului de eliminare a lui Ilie Bolojan şi a USR de la guvernare.

Dacă una din variantele acestui scenariu, privind eliminarea lui Bolojan și a USR de la guvernare, ar avea succes, cu PSD rămas la guvernare, ce va rămâne din autointitulata „Coaliţie proeuropeană” nu riscă să fie minoritară. În acest caz, protocolul încheiat între PSD-PNL-USR-UDMR devine caduc, fiind necesară încheierea unui nou protocol și validarea noii formule de guvern de către Parlament.

Este greu de presupus că USR ar putea fi scos de la guvernare, când prezența acestui partid în coaliţie, ca a cincea roată la căruță, a fost una din ambiţiile preşedintelui Nicușor Dan.

Dacă rămâne la guvernare, PSD poate spera să mai câştige 2-3 procente la alegerile din 2028 doar dacă va obţine funcţia de premier.

Conform actualului protocol al „Coaliţiei proeuropene” existente, PSD ar putea prelua funcţia de premier abia în 2027. Dar pentru perioada de după 2026, Bolojan a lăsat guvernării PSD un măr otrăvit, respectiv plata miliardelor de lei datorate magistraţilor de către guvern pentru aproape zece ani. Recent, ICCJ a dat în judecată Guvernul Bolojan pentru amânarea plății tranșei de 1,1  miliarde de lei, cu care Bolojan a cumpărat bunăvoinţa PSD de a vota bugetul. Această sumă, cu care Bolojan finanţează „Pachetul de Solidaritate” promovat de PSD în buget, va fi piatra de moară legată de gâtul noii guvernări pesediste din perioada 2027-2028.

Îngrijorător este un fapt, care se pare că nu-i preocupă pe liderii PSD, acela că la  alegerile din 2028, acest partid va ieşi cel mult pe locul doi, după AUR, care se află acum în opoziţie şi fructifică electoral avantajul acestei poziţii.

În întreaga istorie a PSD, s-a dovedit că aflat la guvernare şi-a erodat constant imaginea, dar după perioadele activate în opoziţie acest partid şi-a revenit spectaculos, de fiecare dată.

În 1996, PSD (PDSR) pierdea  alegerile cu scorul de 23,08%, intrând în opoziţie, dar le câştiga în 2000 cu scorul de 37,09%.

De asemeni, în ziua de 4 noiembrie 2015 PSD era trimis în opoziţie de către Klaus Iohannis, pe motiv de „Ciumă roşie”, dar câştiga alegerile din 2016 cu scorul de 45,68%.

Merită să ne reamintim că în 2012 USL (PSD + PNL) câştigase alegerile cu scorul de  58,61%, dar în februarie 2014 USL s-a destrămat, PSD rămânând la guvernare.

Istoric, s-a dovedit că atâta timp cât PSD a fost în opoziţie, acest partid a probat o prestaţie consistentă şi convingătoare, cu care a reuşit să-şi mobilizeze electoratul la urne.

Între anii 1992-2024, PSD a fost partidul plasat pe primul loc în alegeri, cu excepţia  alegerilor din 1996 când a fost plasat pe locul doi, după CDR, care a fost singurul experiment reuşit al „dreptei unite”.

Este mai mult ca cert că singura cale de revenire a PSD-ului, pentru a intra  cu şanse în alegerile din 2028, este că acum acesta să intre în opoziţie, chiar dacă „baronii partidului” nu doresc acest lucru.

În data de 1 aprilie 2026, Sorin Grindeanu şi-a finalizat interminabilele consultări interne cu PSD, cu privire la direcţia pe care ar trebui s-o adopte partidul pentru a-şi opri căderea, dar și ascensiunea AUR.

Concluzia pe care Sorin Grindeanu nu a putut s-o amâne şi pe care a dat-o  publicităţii chiar pe 1 aprilie, a fost că direcţia pe care PSD trebuie s-o ia, este spre opoziţie.

AUR este creditat că va prelua în 2028 conducerea clasamentului politic

Guvernarea bolojenistă, de factură useristă, este condamnată de către mai mult de 80% dintre români, conform sondajelor de toate culorile efectuate.

Intrând acum în Opoziţie, este evident că aceasta va fi dominată de PSD, nu de AUR. PSD are exerciţiul exercitării puterii şi cunoaşte foarte bine vulnerabilităţile acesteia, are şi expertiza necesară pentru combaterea acestor vulnerabilităţi.

Prezenţa PSD-ului în Opoziţie va avea ca prin efect coborârea scorului AUR în alegerile din 2028, care ar trebui să fie obiectivul principal al tuturor partidelor. Nu pentru  că AUR ar fi un partid rusofil, un partid extremist, legionar, fascist, antieuropean sau de altă factură  închipuită, ci pentru singurul fapt că acest partid nu are nicio experienţă dovedită, în guvernarea măcar a unei localităţi, şi nici structurile teritoriale necesare susţinerii sale.

Citeam zilele acestea despre concluziile induse ale unui analist, curtat de o anumită parte a presei, că intrarea PSD-ului în Opoziţie va alunga parte din bruma de electorat pe care îl mai are.

Analistul mai susţine că electoratul actual al PSD îşi doreşte ca acest partid să fie în  continuare la putere, singura poziţie din care poate lupta şi negocia pentru a le satisface interesele. Nu pot rezona cu concluziile acestui analist, deoarece realitatea a demonstrat până acum, că intrarea PSD în opoziţie nu s-a soldat cu abandonarea acestuia de către electorat, ci din contră.

Analistul consideră că trecerea PSD-ului în opoziţie va fi considerată de către  electoratul său ca o sancţiune politică, ceea ce ţine mai mult de conspirație.

Dacă privim mai atent, nu ne poate scăpa faptul că pentru un PSD plasat pe locul doi în 2028, accesul la guvernare nu este asigurat decât fiind prezent în aceeaşi coaliţie de acum, sau în coaliţie cu un AUR creditat fie şi la scorul de acum.

Paradoxul constă în faptul că dacă PSD-ului îi pute de pe acum o viitoare guvernare cu AUR, acest PSD este „condamnat să guverneze în continuare cu USR”, visul de aur al lui Nicușor Dan.

Un USR, pe care acum PSD îl respinge total, dar cu care va trebui să se pupe în „Piaţa Independenţei” după 2028.

Un USR care, suferind de complexul câinelui alungat de la uşa  măcelăriei, cere acum PSD-ului „să nu  vulnerabilizeze România” în cazul în care va semna o moţiune de cenzură alături de AUR împotriva Guvernului Bolojan.

Pe de altă parte, în orbirea sa politică, conducerea AUR declară că nu va colabora „niciodată” cu PSD, deşi au segmente electorale comune.

Orbirea liderilor AUR este atât de avansată, încât aceştia nu mai desluşesc nici măcar dezidentele din propriul partid provocate de acest „niciodată”.

Problema fundamentală a României nu este decât aceea de a găsi soluţia respectării electoratului AUR, care depăşeşte o treime din populaţia României. Este singura soluţie de unitate naţională.

La Cotroceni se încurcă „cererea” cu „notificarea”

În ziua de 10 martie Cotroceniul primea un „document clasificat” din partea SUA, partenerul strategic al României, referitor la accesul temporar a unor echipamente şi forţe militare americane, în bazele militare din ţară, în contextul războiului din Iran.

În legătură cu „documentul clasificat” primit, nu am fost convinşi nici până acum dacă acesta a fost o notificare sau o cerere, precizare importantă.

Între România şi SUA a fost încheiat un „Acord de acces” în data de 6 decembrie 2005, intrat în vigoare pe 21 iunie 2006. Conform prevederilor acestui acord, accesul în România se realizează de către SUA pe bază de notificare, nu pe bază de cerere, caz în care rolul preşedintelui se limitează în a lua notă.

Într-o lipsă totală de transparență, preşedenţia României nu a găsit cu cale să ofere vreo explicație clară privind documentul primit, în afară că era „clasificat”.

Nu poate fi ignorat faptul că în România persistă şi acum amintirea neplăcută a unui caz similar petrecut în 1999, când a fost deschis spaţiul aerian pentru ca aviaţia NATO să bombardeze Iugoslavia şi Belgradul, între 24 martie şi 10 iunie, timp de 78 de zile continuu.

Astfel, România a fost considerată părtaşă la masacrul şi afectarea gravă a mediului din Iugoslavia. A fost atunci bombardat şi Banatul sârbesc locuit de români.

Începând din 1999, relațiile Serbiei cu România s-au răcit considerabil, România pierzând astfel singurul vecin prieten. Acel acord, de acces aerian a bombardierelor NATO în România, a fost semnat de preşedintele Emil Constantinescu, promițându-i-se intrarea României în NATO, începând cu 1999.

Promisiunea a fost o păcăleală, România intrând pe uşa NATO abia în 2004.

După o lună de bombardamente, pe 22 aprilie 1999, „Acordul de acces” a fost supus dezbaterii şi aprobării Parlamentului. După dezbateri aprinse în Parlament, unde preşedintele Emil Constantinescu a fost sever criticat pentru nesăbuinţa sa, acel Acord de acces a fost aprobat.

Sârbii nu uită nici astăzi că România a contribuit la dezmembrarea violentă a Iugoslaviei, care a avut loc între anii 1991-2008.

Acordul de acces, dintre SUA şi România, a fost încheiat în 2005, la un an după intrarea în NATO, fiind semnat de preşedintele Traian Băsescu, care se afla sub euforia unui pahar cu cuburi de gheață, fără a negocia includerea unor condiţii privind accesul. Astfel, accesul temporar al echipamentelor şi a forţelor militare americane, în bazele lor din România, era necondiţionat şi se putea realiza doar în urma unor notificări.

În aceste condiţii, nu a existat nicio justificare din partea preşedintelui Nicușor Dan pentru a cere Parlamentului să aprobe accesul navelor aeriene şi a unor forţe militare americane în bazele lor din Kogălniceanu şi Câmpia Turzii.

După primirea documentului clasificat din partea SUA, în data de 10 martie, a doua zi Nicușor Dan a convocat CSAT, pentru a decide asupra acestuia. Decizia CSAT a fost de a trimite Parlamentului o cerere de a aproba un acord de acces în spaţiul României, în condiţiile în care un astfel de acord există deja în vigoare încă din 2006, aprobat tot de Parlamentul României.

Decizia de a implica Parlamentul în această problemă rezolvată deja, nu este decât dovada atât a incoerenței prezidenţiale, cât şi a intenţiei ca aceasta să se debaraseze de orice responsabilitate, probabil în încercarea de a nu fi reeditat momentul cu Iugoslavia, din 1999. În caz de oale sparte, acestea să le plătească Parlamentul.

Trebuie menţionat faptul că în Parlament s-a cerut să fie prezentat documentul trimis de SUA, pentru ca parlamentarii să poată vota în cunoştinţă de cauză. Dar s-a dovedit că documentul a fost prezentat doar la vreo 60 de parlamentari, ceilalţi fiind obligaţi să voteze în necunoștință de cauză. Pe lângă batjocura populară la care este supus Parlamentul, președintele Nicușor Dan a mai adăugat una de la el, fiind una din gafele cu care ne-a obişnuit. Această gafă impardonabilă a impus o dezbatere zgomotoasă în Parlament, în care unii parlamentari au considerat, pe drept cuvânt, că nu trebuie să voteze  dacă există deja un Acord de acces votat în 2005.

Bulibășeala  cotrocenistă nu s-a limitat doar la atâta.

După încă o zi, pe 12 martie, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, i-a făcut o vizită „dezinteresată” lui Nicușor Dan, la Cotroceni.

Cu această ocazie au fost semnate trei documente de colaborare între România şi Ucraina. Documente cu valabilitate discutabilă, având în vedere că preşedintele Ucrainei are mandatul expirat de mai multă vreme, iar preşedintele României este produsul unei lovituri de stat.

Cel mai important  document semnat de cei doi preşedinţi este Acordul de parteneriat strategic între România şi Ucraina.

Tocmai un astfel de acord, trebuia supus dezbaterii şi ratificării de către Parlament, conform Constituţiei, dar această obligaţie a fost ignorată de preşedintele nostru, de care suntem mândri în fiecare zi.

Deşi documentele semnate de cei doi aşa zis preşedinţi susţin, din scoarţă în scoarţă, interesele Ucrainei, România se alege cu praful de pe tobă şi cu promisiunea lui Zelenski că „va institui în Ucraina, ziua Limbii Române”.

Mai să-i dea lacrimile lui Nicușor Dan, de atât recunoştinţă din partea lui Zelenski, pentru energia electrică şi gazul metan pe care  le va primi moca din România, via Cotroceni.

Ioan Bivolaru