Lectia americanã despre globalizarea spãgii

Parcã am fi dat în sãptãmîna lecturãrii rapoartelor internationale, nu alta! Dacã în privinta Raportului de monitorizare a României, prezentat de Comisia Europeanã, lucrurile s-au cam lãmurit, acum e un altul pe cale sa încingã spiritele oricum nelinistite ale românilor, anume Raportul despre manipularea prin Programul „Petrol pentru Hranã“. A fost redactat de Paul A. Volcker (presedinte), alãturi de Richard J. Goldstone si Mark Pieth (membri), pentru Comisia independentã de investigatii a pomenitului program derulat de ONU, fiind dat publicitãtii la New York, pe 27 octombrie. Cum sacul de box national de box se pregãtea sã fie relocat (sic!) în curtea liberalului Dinu Patriciu, un scandal suplimentar, avîndu-l în centru pe el si Grupul Rompetrol a venit taman ca încã o mãnusã. Evident, una de box. Carevasãzicã, „banditul“ ãsta de serviciu a fãcut afaceri cu Bagdadul, pe timpul sanctiunilor internationatele dictate împotriva regimului de acolo. A cumpãrat petrol, l-a rafinat (doar are ditamai Petromidia în proprietate) si a cotizat substantial, atît la „pusculita“, cît si la pusculita lui Saddam Hussein. Zisa descoperire a americanilor ar fi astfel menitã sã producã si în România valuri de indignare, în urma cãrora sã se lase cu o sanctiune autohtonã mai rãsãritã decît în cazul ucigasei de nevinovati Carmen Pãunescu. Categoric, în primã instantã, cu investigatia americanilor nu prea-ti vine sã te pui. Rãpus de mirajul filmelor (tot americane) despre conspiratii, esti tentat s-o lasi cum o zic ei si sã o descurce altii. Amarã si unsuroasã tentatie!… Fiindcã putini îi întrec pe aceeasi americani la cacealmale si manipulãri. Au înselat o lume întreagã – pe fatã – cu pericolul nuclear irakian si-acum, cînd petrolistul Bush se confruntã acasã cu probleme interne uriase, niste minti neobosite nu gãseau? Au din abundentã, iar trei au fost sortite sã scoatã la ivealã si sã dea la toatã planeta un digestiv cu iz de petro-dolari otrãviti. N-am sã judec eu acum raportul lui Volcker, cum n-am sã mã transform nici în avocat al lui Patriciu, desi a doua variantã ar fi tentantã si m-ar scuti de griji financiare. Totusi, un reflex din vremea cînd practicam gazetãria operativã, m-a fãcut sã mã întreb dacã lucrurile stau chiar asa? Si am gãsit suficiente elemente de îndoialã pentru a nu îngrosa lista celor ce înghit încã „o afacere americanã“. Este stiut cã Programul „Petrol pentru Hranã“ a avut rostul de a asigura livrãri controlate de titei irakian, astfel încît sã nu se ajungã la exterminarea poporului condus de dictatorul Saddam (si) din cauza sanctiunilor economice impuse de Organizatia Natiunilor Unite, cu Consiliul ei de Securitate în frunte. Programul s-a derulat în mai multe faze si absolut toate au fost la vedere. Las la o parte rolul Ministerului irakian al Petrolului, ca si pe cel al organizatiei ãsteia cu nume de luptãtor (SOMO, în fond o organizatie însãrcinatã cu piata petrolului – n.a.) si mã aplec spre partiturile altor doi actori, cei mai importanti: Consiliul de Securitate al ONU si Comitetul de Sanctiuni (cunscut si drept Comitetul 661). Ei trebuia sã se ocupe de monitorizarea si aprobarea afacerii. Altfel spus, s-a stiut totul, inclusiv cînd si cum au fost introduse suprataxãrile de 0,2 si 0,5 USD la fiecare baril de petrol. Cu sau fãrã bani suplimentari, din care Saddam a adunat vreo 2 miliarde USD, americanii n-au avut nimic împotrivã si nu le mirosea de nici un fel a coruptie cîtã vreme teava de titei inauguratã de ei a functionat. (Pentru istorie: primul beneficiar a fost Oscar Wyatt, de la Coastal Petroleum Company, SUA.) Dacã americanii erau în joc, se vede treaba cã si Consiliul, si Comisia au fost, ca de obicei, la datorie fatã de Unchiul Sam. Tot necazul a început din clipa în care Guvernul irakian a decis sã redirectioneze petrolul spre anume tãri si persoane, favorizînd clar tãrile prietenoase si persoanele percepute ca în stare sã influenteze opinia publicã în favoarea Irakului, se aratã… în raport. Bonul de 2 milioane de barili de petrol oferit lui Corneliu Vadim Tudor, dar refuzat de acesta, a fost unul dintre multe altele, nimic altceva. Da, dar altceva a fost cînd petrolul ajungea din ce în ce mai greu în SUA, Marea Britanie si Japonia, luînd în schimb drumul Frantei, Rusiei si Chinei. Ultimele trei tãri, favorabile în gura mare ridicãrii sanctiunilor împotriva Irakului, era stiut cã sînt foarte utile încã într-un loc fierbinte: în Consiliul de Securitate. De aici încolo, cred cã e mai curînd rolul documentaristilor, nu al investigatorilor, sã urmãreascã noul scandal. Mizeria si complicitãtile internationale sînt atît de mari încît n-ar fi de mirare sã punem iute tunurile si pe firmele vietnameze, pe una din Slovacia si una din Bulgaria, care s-au înfruptat din petrolul irakian. Corecte sau incorecte, au fost livrãri controlate, aprobate si monitorizate. Asa cã, pînã sã rãspundã la întrebãri Dinu Patriciu, lista este deschisã de Consiliul de Securitate si Comitetul de Sanctiuni. Ce lectie de luptã împotriva coruptiei ar putea oferi! Apoi, cu experienta cîstigatã de România ca membru nepermanent al aceluiasi Consiliu de Securitate, distractia suplimentarã de-acasã e gata garantatã si putem visa linistiti la deteriorarea relatiilor privilegiate cu Siria, dacã tot s-a gîndit un destept national sã propunã instituirea de sanctiuni economice împotriva regimului de la Damasc. Undeva, în mintea cuiva, e imposibil sã nu fi încoltit încã o afacere globalã…