Între focul chiliei și focul inimii: îl mai păstrăm pe Părintele Proclu?

În ziua pomenirii Sfântului Ierarh Proclu, mare apărător al dreptei credințe și glas al smereniei, suntem chemați să privim nu doar către trecut, ci și către lumina discretă a unor oameni ai lui Dumnezeu care au trăit aproape de noi, dar au aparținut Împărăției. Între aceștia se numără și Părintele Proclu Nicău, cel care, prin viața sa ascunsă, a împlinit cuvântul apostolic:

„Căutați cele de sus, nu cele de pe pământ.” (Col. 3,2)

La mai bine de opt ani de la mutarea lui la Domnul, ne întrebăm cu tremur: ne-am făcut oare vrednici de moștenirea lui?

Sau am alunecat în ceea ce Sfinții Părinți numesc „uitarea sufletului”, acea boală lăuntrică ce naște indiferență, nelucrare și împietrire?

Părintele Proclu a fost un om al tăcerii. O tăcere care nu era absență, ci prezență. O tăcere în care se împlinea cuvântul Psaltirii:

„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu.” (Ps. 45,10)

Întâlnirea cu el era întâlnirea cu o liniște lucrătoare, tăcută, dar plină de Duh, așa cum o descriu Părinții Filocalici.

El ne spunea adesea:

„Nu răspunde la rău. Taci, roagă-te și Hristos lucrează în locul tău.”

În aceste cuvinte se ascunde o întreagă teologie a Crucii, pentru că nimic nu biruie răul mai sigur decât blânda răbdare, pe care Sfântul Isaac Sirul o numește „armă nebiruită împotriva demonilor”.

Părintele Proclu nu a avut catedre, nu a scris tratate, dar a trăit Evanghelia.

Iar Hristos spune limpede:

„După roadele lor îi veți cunoaște.” (Mt. 7,16)

Ce roade a lăsat el?

– Pacea inimilor tulburate, pentru că nu întâlneai la el nici mustrare, nici critică, ci doar milă, în duhul cuvântului:

„Milă voiesc, iar nu jertfă.” (Mt. 9,13)

– Nejudecarea, pe care o considera temelia vieții creștine:

„Să nu judecăm, că atunci pleacă harul”, spunea el.

Sfântul Antonie cel Mare întărește:

„De la aproapele este viața și moartea.”

– Rugăciunea curată, născută din smerenie, pe care Părintele o lucra în ascuns, asemenea celor despre care Evanghelia spune:

„Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.” (Mt. 6,6)

– Bunătatea fără granițe, care, după Sfântul Siluan, este singura cale spre adevărata îndumnezeire:

„Unde este bunătate, acolo este Duhul Sfânt.”

Astăzi, într-o lume grăbită, fragmentată și tot mai puțin atentă la chipul omului, moștenirea lui devine un strigăt tăcut:

„Întoarce-te la inimă! Acolo L-ai lăsat pe Dumnezeu.”

Ne mai aducem aminte de el?

Ne mai ating cuvintele lui?

Mai vrem să urmăm drumul lui?

Poate că răspunsul fiecăruia stă în alt cuvânt al Scripturii:

„Adu-ți aminte de povățuitorii voștri…” (Evr. 13,7)

Dacă ne aducem aminte doar cu mintea, am pierdut.

Dacă ne aducem aminte cu inima și cu viața, l-am câștigat din nou.

În această zi de pomenire, îi rostim numele nu ca o simplă amintire, ci ca pe o chemare:

„Părinte Proclu, roagă-te pentru noi să nu pierdem pacea, să nu pierdem rugăciunea și să nu pierdem pe Dumnezeu din inimile noastre.”

Preot Nicău Nicolae, 

nepotul Părintelui Proclu Nicău.