„Intrarea în spaţiul Schengen – De ce nu ne vor, domnule“. In memoriam, judecător Mihai Ciubotaru

■ magistratul Mihai Ciubotaru a decedat acum câteva zile ■ zeci de ani a activat la Tribunalul Neamţ, plecând apoi la Curtea Supremă ■ a făcut parte din completurile care i-au condamnat pe generalii Stănculescu şi Chiţac ■ a fost colaborator al Monitorului de Neamţ, semnând zeci de articole ■

Magistratul şi-a început cariera, una de circa 50 de ani, la Tribunalul Neamţ şi apoi la Curtea Supremă. Mihai Ciubotaru s-a născut pe 24 mai 1937, în judeţul Botoşani şi a decedat acum trei zile, la Piatra Neamţ, în oraşul unde a profesat o mare parte din viaţă. Dincolo de „Drept“, era preocupat de tot ceea ce însemnă cultură, fie că era vorba de teatru, literatură, festivaluri muzicale, fiind un meloman împătimit.

A citit enorm, „biblioteci una după alta“, fiind foarte respectat pentru verticalitatea sa. Ajuns la Curtea Supremă a României, în 1998, a făcut parte din completuri care au judecat cazuri celebre. El i-a condamnat pe generalii Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac în Dosarul Timişoara, când toată lumea vorbea de achitări. Și celebrul Miron Cozma a fost pe „lista“ sa.

„S-a stins un om vertical! Unul din puţinii justiţiari ai României postrevoluţionare care nu a dat niciodată cinstea pe ruşine. Judecătorul s-a aflat în completul care a dat sentinţa în Dosarul Timişoara, care l-a stupefiat pe generalul Atanasie Stănculescu şi îngheţat pe Chiţac, ce aşteptau senin achitarea, feseniştii fiind convinşi că vor fi achitaţi. Câte 15 ani închisoare pentru fiecare“.

Aceasta rânduri sunt parte din cele consemnate într-o postare a lui Sergiu Găbureac, de la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, un apropiat al magistratului, după ce a aflat de decesul acestuia. Continuă spunând că la fel s-a întâmplat, în ciuda marilor presiuni făcute asupra judecătorilor, şi în Dosarul Mineriadei când au fost condamnaţi Miron Cozma şi locotenet colonel Silviu Popescu.

Celebrul lider de sindicat al minerilor din Valea Jiului a primit o aspră sentinţă, 18 ani de detenţie, printre judecătorii care au pronunţat-o fiind şi Mihai Ciobotaru. „Cu astfel de oameni verticali, România ar fi avut o şansă, însă ei au fost marginalizaţi rând pe rând“, a mai scris Sergiu Găbureac. Reprezentanţii Bibliotecii Judeţene Neamţ au transmis un comunicat despre trecerea la cele veşnice a judecătorul Mihai Ciubotaru.

Care era considerat „un mare iubitor al cărţii, rafinat meloman şi prieten al Bibliotecii «G.T. Kirileanu». Anul trecut, magistratul a făcut instituţiei nemţene o importantă donaţie de care şi de documente, unele în format audio-video. În cele ce urmează prezentăm un articol semnat de Mihai Ciubotaru, care a fost publicat cu ani în urmă în paginile cotidianului „Monitorul“, titlul fiind „Intrarea în spaţiul Schengen – De ce nu ne vor, domnule“. Şi-i de mare actualitate şi acum.

1. Septembrie 2001, Bucuresti, Sala Mare a Palatului, concert simfonic în cadrul Festivalului International “George Enescu”. Cîteva mii de spectatori asteptăm, cu răsuflarea tăiată, aparitia reputatului dirijor Kurt Masur. La exact fără un minut acesta apare ca de obicei, sobru, dar parcă marcat de o apăsare. Salută publicul, apoi orchestra si, în loc să ridice bagheta, se întoarce din nou cu fata către sală si spune apăsat: “presupun că ati aflat ce s-a întîmplat în capitala Statelor Unite ale Americii”. Nu stiam nimic: noi ne aflam pe altă planetă.

2. Seara, la stiri, aflăm că în capitala celei mai puternice tări din lume avuseseră loc cîteva repetate si grave atacuri teroriste, care vizează cîteva puncte vitale strategice (Casa Albă, Pentagonul, Congresul etc). Nu stiam, însă, nu aveam cum să ne închipuim că acest tragic eveniment avea să constituie începutul unor schimbări fundamentale în aranjamentul geopolitic al lumii.

Nu aveam de unde să stim că, imediat după agresiune, au fost convocati statmajoristii, analistii, tot felul de experti care au căutat o explicatie si niste solutii, ce aveau să aibe consecinte si pentru Europa, pentru Balcani, deci si pentru noi. 3. Pe scurt, din aproape în aproape, Administratia americană a profitat de această rearanjare tectonică pentru a realiza reunificarea Europei divizată de comunism, reunificare mai demult gîndită, dar care, iată, trebuia grăbită.

Asa s-a ajuns că, după laborioase negocieri, în decembrie 2004, România a semnat Tratatul de Aderare, iar la 1 ianuarie 2007 a avut loc intrarea propriu-zisă în “clubul alesilor”. 4. Să o recunoastem: nu eram pregătiti să “intrăm”, nu meritam să fim primiti, dar si-au călcat pe inimă si ne-au acceptat ca să stabilizeze Balcanii (si din multe alte motive pe care nu avem loc să le enumerăm aici). De ce nu eram pregătiti?

Pentru că, la noi, coruptia făcea ravagii, independenta justitiei era mereu pusă în discutie; de economie, de piată functională nici nu putea fi vorba. Institutiile statului erau discretionar controlate de oligarhia politico-economică. Adoptate doar pe hîrtie, reformele erau lipsite de substantă, dar europenii au închis ochii. Măcar de formă, lucrurile păreau că se miscau. 5.

Delicat, dar apăsat, din capul locului ne-au atras însă atentia că nu putem să ne bucurăm numai de avantajele aderării, că avem si niste obligatii: să respectăm statul de drept si valorile fundamentale ale Uniunii Europene, să asigurăm independenta justitiei, să eliminăm coruptia. “Spatiul european trebuie să devină un spatiu comun de drept”, tot repeta Angela Merkel, cancelarul Germaniei.

1. Ca la scoală, în mod repetat, ca să ne intre în cap, ni s-a tot spus: drepturile omului, democratia si statul de drept sînt în centrul identitătii noastre europene. Credibilitatea proiectului european depinde de capacitatea noastră de a trăi după standardele pe care ni le-am impus. Deci, o sincronizare de valori si principii, demonstrabilă prin decizii care să ne facă previzibili pentru toti cei cu care avem proiecte comune: dovezi concrete de transparentă, onestitate, integritate si justitie.

2. “Zicem ca ei si facem ca noi”, au spus ai nostri. Adică, nu am făcut ceea ce am promis. Nu am înlăturat din guvern ministrii urmăriti penal, trimisi în judecată sau aflati în stare de incompatibilitate. Am blocat anchetarea unor demnitari. Am încercat să creăm un fel de superimunitate parlamentară. La selectarea procurorilor pentru sefia Parchetelor, nu avem în vedere, neabătut, criteriile, în mod repetat, evidentiate de Comisia Europeană (transparentă, competentă, experientă, rezultate etc).

3. Nu am luat toate măsurile necesare stopării jefuirii banului public. La noi, coruptia este, în continuare, endemică în ciuda pasilor făcuti în directia combaterii fenomenului. “România se confruntă cu grave infractiuni în domeniul achizitiilor publice – unde, din cauza coruptiei, între 20 si 25% din valoarea contractelor este pierdută”, declara Cecilia Malmstrom, comisarul european pentru Afaceri Interne, situatie confirmată de Organziatia Transparency.

Parcă numai în domeniul achizitiilor publice?!. 9. De aceea, liderii europeni leagă aderarea la Spatiul Schengen de Mecanismul de Cooperare sI Verificare (MCV) si de recomandările privind statul de drept si justitia continute în periodicele Rapoarte ale Comisiei Europene. Olanda, Danemarca, Germania si Finlanda se opun aderării României la Schengen, în primul rînd, din cauza neeradicării coruptiei.

Acesti lideri europeni si nu numai ei, ne cer fidelitate fată de principii si orientări de fond, nu fată de lideri politici momentani. Ei ne mai cer punerea binelui public deasupra coteriilor, a găstilor, a micilor smenării. Fără asemenea măsuri – ne atrag, ei, atentia – progresul societătii este nu numai problematic, ci de-a dreptul compromis. Deci, valori si idealuri înalte, nu delincventă. Stat de drept, nu stat cleptocratic. Democratie autentică, nu de fatadă.

1. Desi, în mod repetat, ni s-a cerut ceea ce noi însine ne angajasem ca, în interesul nostru, să facem, am tot amînat sau diluat preconizatele măsuri. De aceea, la 7 martie 2013, ministrii de Interne si de Justitie din statele Uniunii Europene au convenit amînarea, pe termen nedefinit, a aderării noastre la Schengen. Ne amînă pentru că nimeni nu ne mai crede pe cuvînt! Ni se cere să demonstrăm, prin fapte, că sîntem angajati, fără echivoc, în favoarea valorilor occidentale – stat de drept, justitie, independentă, integritate, continuarea anticoruptiei.

2. Tările din Uniunea Europeană vor să fie sigure că frontierele lor cu exteriorul sînt bine supravegheate, încredere ce trebuie cîstigată cu dovezi. Esecul aderării noastre la spatiul Schengen doare prin prisma pierderilor transportatorilor din stationările, în exces, la punctele vamale, dar, în mai mare măsură, si din perspectiva investitiilor pentru securizarea frontierelor, respectiv a perceptiei oficialilor europeni că frontiera românească e permeabilă la coruptie.

Esti în Schengen, circuli liber. Asteptarea la granită înseamnă bani pierduti pentru transportatori, costuri suplimentare cu carburantii, cu perisabilitătile, cu penalitătile plătite în cazul în care contractele prevăd termene precise de livrare. Deci, productivitate mai mică, profituri mai mici, PIB mai mic, salarii mai mici, nervi mai multi.

1. A fi în Schengen înseamnă multe avantaje, cel mai mare, în plan simbolic: credibilitate! Sigur că “putem trăi si fără Schengen” (cum, din păcate, s-a si spus la nivel “înalt”), asa cum putem trăi si fără Uniunea Europeană, adică marginalizati, la cheremul unei elite corupte si abuzive. Dacă spunem asa, uităm că nu am fost înglobati cu forta în Uniunea Europeană: ne-am dorit să fim acolo si ne-am bucurat să călătorim, să muncim, să învătăm în Vest, după cum ne-am bucurat de fondurile europene.

2. Dacă “putem trăi fără Schengen”, înseamnă, vai, că nu putem trăi fără minciună, fără dublu discurs, fără coruptie, fără delapidare, fără clientelism, fără incompetentă, fără prostie fudulă, fără călcarea în picioare a cuvîntului dat etc!, într-un cuvînt, fără credibilitate, adică respectabilitate, ceea ce ar fi foarte grav: refuzarea noastră de a intra în Schengen este un blam adus României si capacitătii liderilor ei de a duce la bun sfîrsit reforme vitale în justitie si în alte domenii.

Acest refuz este si un semnal emotional trimis pietelor financiare sensibile la orice informatie, în caz de aderare (scăderea dobînzilor la credite, cresterea interesului pentru actiunile societătilor autohtone etc). 14. Ar trebui, poate, să băgăm de seamă că lumea se schimbă sub ochii nostri si că dacă refuzăm să vedem, riscăm să fim decuplati de la evolutiile globale si europene si să esuăm în sărăcie cronică, în faliment.

Declansarea, în 2008, a crizei economico-financiare a dus la grăbirea integrării politico-economice, sub bagheta Germaniei, care a preluat, de la americani, rolul de prim-solist pe continent (iar noi ne îngăduim să o ironizăm pe Angela Merkel!). “Deci, libertate, legalitate si prosperitate, ori sărăcie si coruptie”. 15. Această integrare înseamnă că Europa va fi condusă de la Bruxelles după reguli noi: din ce în ce mai multe dintre responsabilitătile politicienilor la nivelul european vor trece în sarcina unor experti europeni care vor putea controla si sanctiona politicile guvernelor nationale.

Astfel, politica europeană va deveni, se pare, din ce în ce mai constrîngătoare pe măsură ce interdependenta si gradul de integrare vor creste. Mai devreme sau mai tîrziu se va ajunge la “cui nu-i convine, poate să plece”. Da, dar unde?! În Est? Acolo am fost, am văzut si stim cum este. Nu mai vrem acolo. 16. Deci, nu avem de ales: trebuie să respectăm principiile fundamentale în materie de stat de drept si libertăti cetătenesti, ceea ce înseamnă că integrarea, aprofundată în UE va veni, la schimb, cu măsurile anticoruptie, independenta justitiei si reformele administrative.

Deci, libertate, legalitate si prosperitate, ori sărăcie si coruptie: “din această dilemă nu putem iesi”, vorba lui nenea Iancu. 17. Noi, românii (nu putini) am cam vrea “o tară ca afară” – cu salarii, pensii si ajutoare sociale ca în Vest, cu autostrăzi ca acolo, cu tot ce e bun si lăudabil acolo. Dacă vrem asa, atunci nu ne rămâne decît să facem o alegere fundamentală si să ne asumăm optiunea făcută: să ne dorim o tară în care să domnească legea, în care să trăim liberi, în egală demnitate si nu o tară condusă de o elită autoimpusă, imună fată de lege, în care institutiile statului sînt ocupate de mafie, iar cetăteanul îsi negociază libertatea în schimbul îngăduintei celor mari si tari.

1. Deci: stat de drept, regim democratic, economie de piată privată, NATO si UE si Schengen, ordine de drept constitutională. Dreptatea si legea sînt de partea noastră dacă vrem cu tărie asta. Dacă vrem ca Europa să ne acorde încredere si respect, trebuie ca nici noi să nu ne îndoim că putem să împărtăsim aceleasi valori cu europenii pe care îi admirăm si la al căror standard de viată rîvnim. Dacă nu, nu, lumea merge înainte, nu se împiedică de noi.