Indiferent ce vrea Bruxelles-ul, PSD sau PNL nu pot guverna fără AUR

Trebuie să ne reamintim că după alegerile parlamentare din 1 decembrie 2024, românii au hotărât  că ţara trebuie guvernată de trei partide, PSD, AUR şi PNL, care puteau asigura, în această ordione,  majoritatea necesară guvernării.

Niște puteri occidentale au emis atunci teza că românii s-au tâmpit și imediat în România au apărut partide „proocidentale” care să susțină această teză idioată într-o Coaliție „proeuropeană”.

Paradoxal, dar astăzi în România, tonul în politica guvernării îl dă cel de al patrulea partid USR, cu 12%.

Sub conducerea premierului Bolojan, guvernarea s-a „TeFeLizat”, deşi acesta este departe  de a fi un model de tinereţe şi frumuseţe, iar măsura  libertăţii sale se găseşte  doar în Bruxelles.

Prezenţa USR-ului în aşa zisa „Coaliţie proeuropeană”, de susţinere a Guvernului Bolojan, nu a fost decât  „Pohta ce-am pohtit!”, exprimată de Nicușor Dan.

Din varii motive, suficient de mult comentate, timp de un an de guvernare  bolojenistă, PSD şi-a declarat nemulţumirile legate de măsurile discreţionare luate de Bolojan cu titlu de „Reforme”, de ponderea prezenţei USR în guvern şi nu în ultimul rând, de ignorarea PSD-ului, pricipalul partid al României, care asigură o pondere de 45% în Coaliţia de guvernare.

Ultimele semnale publice, transmise pe toate reţelele de către conducerea PSD, ne înştiinţau că România se află pe marginea prăpastiei, de unde riscă să cadă, şi că Ilie Bolojan nu este capabil să mobilizeze „Coaliţia proeuropeană” să tragă în aceeaşi direcţie, pentru a-i opri căderea.  În realitate, coaliţia  guvernamentală  PSD-PNL-USR-UDMR acționează ca în fabula „Racul, broasca şi o ştiucă”.

Deşi a tot ameninţat că retrage sprijinul lui Ilie Bolojan, întreaga conducere a PSD, în frunte cu Sorin Grindeanu, nu a avut curajul de a pune piciorul în prag din proprie iniţiativă, de frica Bruxelles-ului.

Grindeanu a recurs la o stratagemă, delegând activul de partid să decidă, prin referendum intern, dacă să i se retragă sprijinul lui Bolojan, spălându-se astfel pe mâini ca Pilat din Pont, în fața Bruxelles-ului.

Culmea obedienței PSD faţă de Bruxelles a fost momentul recent, când Sorin Grindeanu s-a deplasat acolo, ca să obţină binecuvântare pentru înlăturarea lui Bolojan din fruntea Guvernului, pe motiv că nu mai este agreat de români. Pentru a obţine  binecuvântarea Înaltei Porţi de la Bruxelles, Grindeanu a trebuit să promită că PSD nu va coopera niciodată cu AUR, partid considerat „antieuropean”, „antioccidental”, „extremist”, „legionar” şi „prorus”. Mulţimea etichetelor ne dezvăluie cât de nețărmuită este fantezia propagandei româneşti.

Reacţia  antibolojenistă a PSD seamănă cu o rachetă cu prea multe trepte

Ne este familiară imaginea călătoriei interplanetare a unei  rachete, prin aportul de forţă motrică declanşat de către una din treptele sale, care după epuizarea combustibilului se desprinde, devenind inutilă.

Conform sondajelor de opinie recente s-au evidenţiat  mai multe  semnale. Românii consideră în proporție de peste 80% că România se îndreaptă într-o direcţie greşită şi că nemulţumirea lor faţă de guvernarea Bolojan atinge cota de 76%.

Ba mai mult, chiar electoratul PSD este nemulţumit de Guvernul Bolojan, în proporţie de 95%.

Toate aceste semnale ar fi trebui să preocupe conducerea PSD, pentru că orice nemulţumire la adresa Guvernului Bolojan, afectează în egală măsură şi imaginea PSD-ului, care este parte a „Coaliţiei proeuropene” în proporţie de 45%.

În perspectiva alegerilor parlamentare din 2028, îngrijorarea conducerii PSD trebuie să fie cu atât mai mare, cu cât acest partid a ajuns să sufle în ceafa AUR-ului. Se conturează riscul ca după 2028 România să aibă un guvern AUR majoritar.

În aceste circumstanţe, conducerea PSD trebuie să găsească, în regim de urgenţă, răspuns la întrebarea „Ce-i de făcut?”, întrebare la care şi Lenin a fost dator să dea un răspuns în 1902, pentru a câștiga puterea în 1917.

Sondajele de opinie evidenţiază faptul că electoratul pesedist răspunsese deja la întrebare, pronunţându-se, în proporţie de 56%, că PSD trebuie să părăsească guvernarea şi să intre în Opoziţie.

Aici s-a dovedit nevolnicia conducerii PSD, în frunte cu Sorin Grindeanu, care aflată sub presiunea, atât a grijii de ce va spune Bruxelles, dar şi a grijii de a nu pierde ciolanul puterii, s-a lălăit nepermis de mult în luarea unei decizii urgente şi oportune, dovedind astfel că „nu are sânge în instalație”, vorba Olguței Vasilescu.

Răspunsul la întrebarea „Ce-i de făcut?”, dat de electoratul PSD în sondaje, a fost ignorat de Grindeanu, care a urmărit să lungească cât mai mult drumul „rachetei” purtătoare a deciziei necesare, ataşându-i numeroase trepte intermediare. Întreaga perioadă de consum a energiei  treptelor, Grindeanu a fost preocupat să arunce săgeţi de carton spre Ilie Bolojan, până când a luat hotărârea „istorică” ca PSD să nu părăsească „Coaliţia proeuropeană”,ci să-l oblige pe acest Bolojan să-şi dea demisia, pentru a fi înlocuit chiar cu un premier tehnocrat.

Rezutatul final al scenariului propus de Grindeanu seamănă mai mult cu o capitulare decât cu o victorie. Capitularea constă în faptul că liderii PSD sunt dispuşi ca acest partid să rămână condamnat de a guverna împreună cu USR până în 2028, lucru confirmat la întrevederea cu Nicușor Dan la Cotroceni.

Pentru a-şi realiza scopul propus, Sorin Grindeanu a supus activul de partid la un referendum intern, în care să răspundă la întrebarea „Dacă PSD îl va mai susţine pe Ilie Bolojan?”.

Un referendum dovedit inutil, deoarece avea răspunsul deja dat anterior în sondaje, ocazie cu care electoratul PSD îşi exprimase nemulţumirea faţă de Bolojan în proporţie de 95%.

Inutilitatea referendumului, programat pentru ziua de luni 20 aprilie ora 17, a fost confirmată  de rezultatul acestuia, care a fost de 97,7%, aproape identic cu cel din sondaje. Acest referendum a fost prima treaptă a încercării liderilor PSD de a răspunde la întrebarea „Ce-i de făcut?”, treaptă consumată inutil.

Singura utilitate a referendumului intern a fost aceea de a asigura lălăiala în luarea deciziei, dar şi de manipulare a membrilor PSD, pentru a înlocui soluţia ieşirii de la guvernare, cu soluţia îndepărtării lui Ilie Bolojan de la conducerea guvernului.

Ca să nu fie lăsat să se perpelească prea mult, Ilie Bolojan a fost informat imediat cu rezultatul referendumului intern al PSD, după care acesta şi-a convocat conclavul liberal la sediu, pentru a găsi şi el răspuns la întrebarea pe care Lenin şi-o pusese în 1902.

Ca să nu ne lase nici pe noi să ne perpelim, după şedința PNL din 20 aprilie, ora 18, Ilie Bolojan a făcut  o declaraţie de pe scările vilei  madamei Lupeasca, din  Modrogan.

Bolojan ne-a anunţat astfel, cu  fermitatea sa proverbială, că nu-şi dă demisia, după cum spera Sorin Grindeanu că va face sub presiunea scorului de 97,7%.

A doua zi, 21 aprilie, ieşind de la şedinţa  Biroului Politic Național PNL, Ilie Bolojan a lansat o bombă cu fitil foarte lung, aceea că PNL a decis „să nu mai realizeze niciodată  vreo coaliţie cu PSD”, excluzându-l astfel din Coaliţie şi blocându-i revenirea la guvernare.

În traducere liberă, aceasta înseamnă trimiterea în Opoziţie a PSD-ului şi trimiterea în derizoriu a soluţiei lui Sorin Grindeanu ca PSD să rămână în „Coaliţia proeuropeană”, care să susţină un guvern cu alt premier.

În aceste condiţii, Guvernul  Bolojan rămâne un guvern minoritar şi nu poate rezista în continuare decât dacă validarea parlamentară, care va avea loc în maximum 60 de zile, se va realiza cu aportul a circa 50 de voturi din partea AUR, SOS şi POT.

UDMR a anunţat deja că nu va participa la o guvernare minoritară, validată cu voturile AUR.

Pe de altă parte, noul Guvern Bolojan, fără PSD, nu poate fi respins decât cu voturile conjugate ale PSD şi AUR.

În acest context, în politica internă a României se deschide o nouă pagină, aceea privind reconsiderarea partidelor AUR, POT şi SOS, care din partide nefrecventabile, devin peste noapte partide frecventabile, implicate activ în politica internă.

Singurul câştigător al etapei va fi AUR, care trimite astfel propriului electorat o infuzie de optimism expansiv şi convingerea că AUR este pe drumul cel bun, indiferent de mofturile Bruxelles-ului.

 AUR este  taxat ca partid  „antieuropean”, „extremist” şi „putinist” pentru că este „suveranist”

Nimeni nu ne explică prin ce se manifestă „proeuropenismul” și „antieuropenismul” pentru a vedea prin ce pot fi deosebite şi cine merită de drept aceste etichete.

Zilele trecute am ascultat o declaraţie publică a lui Emil Boc, primarul municipiului Cluj, fost deputat, fost premier şi cadru didactic, care a predat, poate mai predă, dreptul constituţional.

Acesta susţinea gogomănia că „un patriot nu este altceva decât un izolaționist care militează pentru izolarea ţării sale în plan internaţional, cu consecinţe dramatice asupra economiei şi nivelului de trai”.

Dacă este să ne luăm după mintea lui Boc, toţi guvernanţii României au fost nişte patrioți, dacă România a ajuns la marginea  prăpastiei.

Eu ştiam că doar un naţionalism exacerbat poate duce la izolaționism.

Pentru a nu da în mintea lui Boc, ar trebui să ştim care este diferenţa între „proeuropenism” şi „antieuropenism”.

Deşi partidele din coaliția de guvernare se autointitulează „proeuropene”, nu ne este clar prin ce se manifestă o astfel de calificare.

La prima vedere, se pare că a fi „proeuropean” nu înseamnă altceva decât a crede că tot  ce zboară  dinspre Bruxelles se mănâncă.

Se vorbește din ce în ce mai des despre păcatele partidelor de astăzi, care au împins România unde se află acum, pe buza prăpastiei.

În ultimii ani s-au născut nişte partide noi, USR şi AUR, partide cu franjuri, precum Reper SOS, POT şi altele, care vor  să ne convingă că reprezintă o alternativă la clasa politică existentă. La început a fost USR-ul şi creatorul văzând că nu este bun de nimic, a creat AUR-ul.

Astfel din două sărăcii a rezultat o sărăcie mai mare. Acestea sunt partide fără ideologie, dar cu  sloganuri atractive, cu efect de cântece de sirenă, pe care nu le poţi asculta decât legat de catarg.

Realitatea este că AUR are sirene mai vocale, captând un electorat evaluat între 30-40%, în timp ce sirenele USR fiind mai afone, nu reuşesc mai mult de 10%.

Pentru a nu fi confundate, USR-ului i s-a lipit eticheta de „partid proeuropean”, iar AUR-ului eticheta de „partid antieuropean”.

În Europa trendul este ca toate partidele, care nu fac temenele la Bruxelles şi nu-l înjură zilnic pe Putin, trebuie să fie marcate cu fierul roşu ca partide extremiste, antieuropene,  antioccidentale sau putiniste.

În acest context, Europa este împărţită subiectiv în două părți ireconciliabile, în „proeuropeni” şi „antieuropeni”. Aberaţia unor astfel de clasificări este mai mult decât evidentă.

Este un nonsens să etichetezi o ţară europeană sau o formaţiune politică europeană, ca fiind „antieuropene” sau „antioccidentale”.

Astăzi în lume există 194 state, dintre care 50 există în Europa.

Din cele 50 de state europene, cu 740 milioane cetăţeni, 27 de state, cu 450 milioane cetățeni, formează Uniunea Europeană.

Să fim realişti, în Europa nu există „europenism” şi „antieuropenism” sau „occidentalism” şi „antioccidentalism”. În Europa există manifestări „probruxelleze” şi manifestări „antibruxelleze”.

Atât timp cât puterea UE rămâne capturată la Bruxelles de către Ursula von der Leyen, o persoană nealeasă, în acest UE va exista  şi „antibruxellismul”, care este ascuns subversiv sub masca „antieuropenismului”. Cine nu gândeşte ca Ursula sau îi contestă politicile aberante, este  catalogat ca „antieuropean”, „antioccidental”, „extremist” sau „putinist”.

Tragedia Uniunii Europene bruxellizate este faptul că în noua ordine mondială, deja  instalată ca ordine multipolară, UE nu este inclusă ca putere, ci doar ca zonă aflată în sfera de influenţă a triadei SUA, China şi Rusia.

Singura şansă a UE este să-şi găsească din timp locul unde să se aşeze în zona de influenţă a uneia din cele trei mari puteri, după cum îi dictează interesele.

România nu are alt destin, trebuie să-şi proiecteze de pe acum locul unde să se aşeze în noua ordine mondială. Guvernanţii noştri aşteaptă să fim aşezaţi de către altii. Soarta partidelor din România este incertă, dintre acestea detaşându-se AUR, care şi-a comandat deja medalia de  câştigător electoral pentru 2028.

Partidele tradiţionale, PSD şi PNL, au scăzut dramatic în ochii electoratului. PSD a ajuns să se menţină ca principal partid, cu scorul de doar 23%, iar PNL a fost plasat doar pe  locul trei, cu scorul de 14%.

USR nu a reuşit să convingă că îşi depăşeşte rolul de vuvuzea pe scena politică, ocupând un „meritoriu” loc patru în clasamentul partidelor parlamentare. Sigura calitate a USR este tupeul, cu care îşi etalează mediocrităţile în față şi cu care pretinde cele mai avantajoase poziţii în Guvernul României. Tot acest tupeu, păgubos pentru România, a fost susţinut de preşedintele Nicușor Dan, cu intenţia de a face din coadă de câine sită de mătase.

Acest Nicușor Dan, împins din spate să se cocoaţe pe soclul de preşedinte, căruia doar calul îi mai lipseşte ca să fie şi mare, crede că menirea României, prin lideri şi partide, este să stea preș la ușa Bruxelles-ului, pe care intră zilnic Ursula von der Leyen.

Dacă vreun lider sau partid nu acceptă să stea preş, este anatemizat ca „antieuropean”, „antioccidental”, „extremist” sau „putinist”.

Este naiv cel care crede că Bruxelles-ul este îngrijorat că AUR are tendinţe extremiste, legionare sau  prorusești reale. AUR este  considerat ca  partid nefrecventabil pentru simplul fapt că este un real partid „suveranist”, precum sunt şi alte partide europene.

Conducerea UE se teme de prezența partidelor suveraniste în ţările membre, deoarece aceste partide barează drumul spre federalizare a Uniunii Europene, visul de aur al Ursulei şi camarilei sale.

În România, partizanii federalizării UE se ascund după paravanul  „proeuropenismului”, crezând că astfel reuşesc să abată atenţia, prostindu-I pe români.

În acest context „proeuropenii” nu sunt altceva decât nişte „antisuveraniști” inconştienţi la riscurile la care poate fi supusă România când îşi va pierde suveranitatea total.

Primul pas spre federalizarea UE ese anularea „dreptului de veto”, care are ca scop  instalarea hegemoniei marilor state din Europa, Franţa şi Germania.

Sorin Grindeanu riscă foarte mult soarta PSD-ului, în perspectiva alegerilor din 2028, dacă o ţine langa cu „proeuropenismul”, atâta timp cât aceasta nu înseamnă decât  federalizarea UE şi prelungirea războiului din Ucraina.

În contextul evenimentelor mondiale, care se derulează cu repeziciune, conform criteriilor UE, preşedintele SUA, Donald Trump, poate fi uşor catalogat ca fiind cel mai  „antieuropean” şi cel mai „putinist” personaj.

Mă întreb cu îngrijorare, pe unde vor scoate cămaşa liderii noştri „prooccidentali”, când se va încheia războiul din Ucraina și Zelensky va deveni istorie, iar majoritatea țărilor din UE vor dori să-şi normalizeze  relaţiile cu Rusia. Chiar lideri  europeni  mai  belicoși speră ca ţările lor să aibă măcar „relaţii pragmatice cu Rusia”.

Recentele alegeri din Ungaria şi Bulgaria, izolează deja România față de aceste ţări vecine.

Urmează să aibă loc alegeri în Franţa, Germania şi Spania, unde  se  preconizează  că partide „suveraniste” vor câştiga alegerile. Ce să înţelegem, că atunci aceste ţări vor deveni  „antieuropene” sau „antioccidentale”?

Într-un astfel de scenariu, România ştie de pe acum de ce parte se va situa? Sau merge în continuare cu ochii legaţi, ascultând sirenele useriste ale Bruxelles-ului?

P.S.:

Unii părerologi susţin public soluţia „alegerilor anticipate”, ca singurele capabile să așeze România pe șinele normalităţii.

         Atenţionez, în deplină cunoştinţă de cauză, că prevederile constituţionale au plantat foarte multe obstacole, greu de trecut, în faţa unei astfel de soluţii fanteziste.

         Principalul obstacol este lipsa unei voinţe colective în Parlament. AUR este singurul partid care militează pentru alegeri anticipate.