Înălțarea şi decăderea Marelui Klaus Iohannis

Nu avem încotro, trebuie să facem un efort de memorie şi să ne amintim că în 2014, sătui de Băsescu, ne călcam în picioare să alegem dintre Ponta şi Iohannis un „altfel de preşedinte”.

În 2014, Klaus Werner Iohannis (K.W.I. pentru economie de spaţiu tipărit) era la cel de al patrulea mandat consecutiv de primar al Sibiului, pe care l-a intrerupt considerând că România nu poate fi decât un Sibiu ceva mai mare. Nimic de reproşat, era o evoluţie firească spre înălţimi, pe care doar tavanul limitei de competență o mai putea opri. Printre proiectele imobiliare ale lui K.W.I. figura şi modificarea tavanelor, pentru a putea accede cât mai sus, chiar şi la șefia NATO.

K.W.I. a candidat în 2014 pentru preşedinţia României sub sloganul „România lucrului bine făcut”, aluzie la seriozitatea profesională  a sașilor, cu care am crezut că astfel avem șansa să ne pricopsim cu „un altfel de prşedinte”.  În acest context, am sperat că vom alege „altceva” şi l-am ales pe Iohannis.

Recunosc astfel, implicit, că şi eu l-am votat atunci, preferând sasul în locul lui Ponta, pe care îl consideram (încă îl consider) necopt, deşi are unele calităţi incontestabile. Recunosc și faptul că în 2019 nu am mai repetat această greșeală și mă tot întreb de ce alții au repetat-o.

În data de 24 mai 2004, Parlamentul European a făcut gestul onorific de a propune oraşul Sibiu din România ca să devină „Capitala Culturii Europene”, alături de Luxemburg.

Primăria Sibiului, condusă de K.W.I., a primit un ajutor financiar substanţial din partea Guvernului Năstase, pentru a cosmetiza fața Sibiului ca să arate ca „un oraş european”.

Sub egida Forumului Democrat German din România (FDGR), K.W.Iohannis  candidase în 2000 pentru funcţia de primar în Sibiu, unde se apreciază că a câştigat detaşat cu sloganul „Sibiul lucrului bine făcut”. Sub egida FDGR, Iohannis a fost reales primar în 2004, 2008 şi 2012, confirmând axioma că sasul lucrează nemţeşte.

În anul 2009, Alianţa PNL-PSD, condusă de tandemul Ponta-Antonescu, a câștigat detaşat alegerile şi în conjunctura acelui an, K.W.I a fost propus de două ori ca prim-ministru, dar președintele Traian Băsescu a refuzat nominalizarea acestuia.

În 2013, la invitaţia lui Crin Antonescu, K.W.I. devine membru PNL şi de aici începe ascensiunea sa fulminantă, urcând mai multe trepte deodată, fără opreliști.

În 2014, K.W.I. preia preşedinţia PNL, înlăturându-l pe Crin Antonescu, care pierde astfel şi calitatea de candidat PNL la preşedinţia României. USL dispare şi Victor Ponta este împins în față să candideze împotriva proaspătului liberal, Klaus Werner Iohannis. Acesta îl bate pe Ponta în turul 2, fără nici un efort personal şi fără drept de apel. Serviciile ştiu de ce.

Tot în 2014 K.W.I. şi-a lansat şi opera literară, prima carte fiind „Pas cu Pas”, o lucrare memorialistică care mai zace şi acum prin stocuri. Pentru a fi mai bine înţeles, acesta publică în 2015 cum a făcut el „Primul pas”, îngroşând  astfel stocul. Cu această tentativă şi-a epuizat zelul de a ne mai explica paşii următori, singurii paşi pe care îi mai face discret ţin de domeniul turismului.  Şi-a descoperit o nouă pasiune, „anti-pesedismul”, cu care a contribuit direct şi personal la manifestaţiile de stradă ale „reziștilor” în 2017, renunţând la haina constituţională a echidistanței, îmbrăcând demonstrativ geaca roşie a lui Liviu Dragnea, pe care a uitat s-o inscripționeze cu „Muie PSD!”.

În 2019 lansează a treia carte, prevestitoare de autopromovare, cu titlul „EU.RO” şi subtitlul „Un dialog deschis despre Europa”.

Tot în 2019 candidează pentru un nou mandat şi o bate din primul tur pe Viorica Dăncilă, fără a participa la vreo dezbatere cu aceasta şi fără a deschide măcar gura. Ar fi fost mai relevantă pentru noi ultima sa carte, dacă avea ca subtitlu „Un dialog deschis despre mine”.

A trebuit să-l suportăm de K.W.I. timp de 10 ani, ca şi pe Traian Băsescu. Asta ne-a fost soarta, să trecem de la cincinalele comuniste la decenalele democratice.

În cei 10 ani ai perioadei K.W.I., România a  avut serioase probleme create de instabilitatea politică provocată şi întreţinută de acesta.  Timp de 10 ani, sub Iohannis, pe la conducerea Guvernului României s-au perindat 13 prim-miniştri, plini sau interimari.

În primii 8 ani de mandat, K.W.I. a reuşit să divizeze România, ducând-o până în pragul unui război civil.

Contribuţia lui K.W.I. la dezvoltarea democraţiei în România s-a remarcat prin restrângerea drepturilor la libera exprimare şi a libertăţii presei, prin anatemizarea unor partide parlamentare şi prin derapaje constituţionale, care au culminat cu criza din 2021 peste care s-a aşternut, ca un capac de sicriu, pandemia.

În a doua jumătate a celui de al doilea mandat al său, K.W.I. a renunţat la  antipesedism şi călăuzit de lumina Licuriciului, lansează „Coaliţia Naţională pentru România”, formată din PNL şi PSD. Scopul a fost scoaterea României din criză şi  stabilitatea sa, îngropând securea antipesedismului.

K.W.I. s-a remarcat de abia în 2022, prin îndepărtarea din funcție a Laurei Codruța Kovesi şi a lui Florin Coldea, cele două capete ale hidrei numita „Binomul DNA-SRI”.

Totuşi, cicatricile băsesciano-iohanniste ale României au rămas ca sechele pentru multă vreme. În anul 2023, publicaţia „The  Economist” plasa România pe ultimul loc în UE în ce priveşte indicele democratic.

În sondajele de opinie, doar 8% dintre români mai au o părere bună despre  K.W.I., care este considerat cel mai nepotrivit, nepopular şi antipatic preşedinte pe care l-a avut  România după 1989.

În prezent,  K.W.I. este în cădere liberă, iar singura sa preocupare a rămas turismul cu avionul în căutarea unui loc de muncă. Orice încercare a sa de a-şi găsi un loc călduţ, după cel de la Cotroceni, s-a soldat cu umilitoare eşecuri, la care este şi România părtaşă.

PNL, în frunte cu Ciucă, are o mare problemă, se zbate între loialitatea  militarului şi luciditatea politicianului, în relaţia cu K.W.I.

În decembrie, lui K.W.I. i se expiră viza de flotant la Cotroceni, moment în care şi flacăra imunităţii prezidenţiale se va stinge. Pe Klaus Werner Iohannis îl aşteaptă vremuri grele şi nişte dosare  neelucidate, printre care cel mai greu este cel legat de retrocedările averilor „Grupului Etnic German” (GEG), confiscate de Statul Român în octombrie 1944.

În sfârșit, există un succesor al „Grupului Etnic German”

În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, etnia germană din România a fost  reprezentată  de „Grupul Etnic German”(GEG), direct subordonat Germaniei naziste.

GEG a fost înfiinţat în 1940 prin Decret semnat de Ion Antonescu.

GEG a fost desfiinţat în octombrie 1944 ca urmare a declarării acestuia ca fiind o organizaţie fascistă.

La 12 septembrie 1944 s-a semnat la Moscova „Convenţia de Armistiţiu” între Guvernul României şi Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi SUA. Prin Art.15 al Convenţiei, România se obliga să dizolve imediat toate organizaţiile prohitletiste de tip fascist aflate pe teritoriul său.

La 8 octombrie 1944, Regele Mihai I a emis Decretul Lege nr. 485, prin care desfiinţează „Grupul Etnic German” şi confiscă bunurile acestuia, care trec în proprietatea Statului Român.

În februarie 1990 se înfiinţează „Forumul Democrat al Germanilor din România” (FDGR).

Prin acţiunea civilă nr. 1672/2007, FDGR a solicitat instanţei recunoaşterea calităţii de succesor al GEG.

Şocant este faptul că prin sentinţa judecătorească nr. 2790/28 mai 2007, instanţa sibiană recunoaşte dreptul FDGR de a fi succesorul GEG.

Pe baza hotărârii instanţei, primarul Sibiului, care era Klaus Werner Iohannis a făcut retrocedări către FDGR şi Biserica Evanghelică.

În acest timp, K.W.I. era şi membru al FDGR, ceea ce reprezenta un conflict de interese. FDGR cerea membrului său, care era primarul Sibiului, sa-i retrocedeze averile GEG

Au fost astfel retrocedate circa 1000 de imobile şi terenuri confiscate legal de către Regele Mihai I, nu de către regimul comunist.

Comportamentul discreţionar al lui K.W.I. s-a manifestat încă din perioada celor patru mandate de primar.

Retrocedările efectuate de Primăria Sibiu, condusă de K.W.I., reprezintă doar o fațetă a marelui jaf la care a fost supusă România după 1989, jaf la care Justiția a stins de mult lumina, pentru a nu se vedea amploarea lui, dar nici făptuitorii.

Ar trebui ca Parlamentul şi Justiţia să aprindă odată dracului lumina, pentru a vedea şi noi cât s-a jefuit şi cât a mai rămas de jefuit.

Avortul unei „moţiuni de cenzură” concepute

Marţi, 8 octombrie, Elena Lasconi, primarul oraşului Câmpulung Muscel şi candidat la  preşedinţia României, a făcut proba că funcţia de preşedinte al USR i se potriveşte mănuşă. Cu tupeul caracteristic USR-ului, Elena Lasconi ne-a anunţat că  în partidul ei se lucrează pe rupte la întocmirea textului unei moţiuni de cenzură „prin care USR vrea să dea jos acest guvern incompetent şi corupt”.

S-a văzut de la o poştă că iniţiativa atacării Guvernului Ciolacu cu o moţiune de cenzură i-a fost sugerată Elenei Lasconi de sfătuitorii de campanie, care şi-au cam epuizat  stocul inspiraţiilor şi acum, aşa deodată, au avut o revelaţie după cazul eliminării Dianei Șoșoacă din cursa prezidențială, de către Curtea Constituțională.

Recent, PNL a avut o reacţie în legătură cu Decizia CCR, de a scoate din cursa prezidenţială pe Diana Șoșoacă. Reacţia a fost declaraţia publică a lui Nicolae Ciucă, preşedintele PNL, prin care a anunţat PSD-ului sfârşitul alianţei cu acesta. Dar chiar și în condițiile în care alianţa s-a sfârşit, PNL-ul este decis să rămână la guvernare, ca măsură preventivă la escaladarea „abuzurilor PSD”.

Analizând declaraţia lui Ciucă, te șochează fractura logică. Adică PNL ar fi decis să acţioneze pe viitor avertizând PSD-ul „Adio! Dar rămân cu tine.”

Cred că ne cantonăm în zona hachițelor liberale, care se vor a fi percepute drept nişte decizii finale fără cale de întoarcere.

Aici Lasconi a căzut în capcana de a crede că poate fi salvatorul PNL-ului, oferindu-i acestuia şansa să supravieţuiască alături de USR.

Inspirată de anunţul şocant al lui Ciucă, Lasconi s-a repezit să dea o dublă lovitură, din care să aibă ceva de câştigat.

Prima lovitură, pornind de la ipoteza că dacă moţiunea trece, dărâmarea Guvernului Ciolacu va fi percepută de electorat ca o victorie a dumneaei exclusiv, sporindu-i şansele în alegeri.

A doua lovitură, că va lua PNL-ul la remorca USR pentru o guvernare ulterioară. Dar pentru un astfel de scenariu trebuie ca PNL să semneze moţiunea.

Aşa că Lasconi, ca un copil grăbit să-şi înceapă jocul preferat, l-a avertizat pe Ciucă că îi lasă la dispoziţie doar câteva ore pentru a se decide să semneze moţiunea şi „să le arate românilor de partea cui se situează, de partea poporului sau de partea lui Marcel Ciolacu”.

Aici şi Lasconi şi-a fracturat logica. Se pare că ea s-o fi crezând mama întregului popor, pe care vrea să-l slujească. După  logica lui Lasconi problema este simplă, de o parte este poporul şi de cealaltă este Marcel Ciolacu. Rămâne fără răspuns întrebarea „Dar poporul PSD, reprezentat de Ciolacu, din care popor face parte?”

Nu mai punem la socoteală dacă şi „poporul PNL” intră în același popor a lui Lasconi?

Fractura logică se acutizează dacă ne gândim că cele două popoare, ale PNL şi ale PSD guvernează acum România prin reprezentanţii lor. Guvernare pe care Lasconi o declară în moţiune ca fiind „incompetentă şi coruptă”.

O astfel  de  moţiune crede Lasconi că va fi semnată de liberali?

Moţiunea este ca un autodenunţ pentru liberali, care sunt parte la „incompetenţa şi corupţia” Guvernului.

Moţiunea lui Lasconi este o diversiune, care transpare la cea mai sumară analiză. Incompetenţa şi corupţia PNL şi PSD din Guvern este doar pretextul  moţiunii, ținta reală fiind doar Marcel Ciolacu, care nu trebuie să  ajungă în  turul 2.

Liberalii trebuie să se gândească bine dacă semnează moţiunea sau nu. Au de ales între a fi „incompetenţi şi corupţi” şi a fi „ipocriţi şi mincinoşi”. Le-a dat greu Lasconi şi nici timp de gândire nu prea au, doar un răgaz de „câteva ore”.

Convingerea mea, ca fost parlamentar, care am supravieţuit în cinci mandate la zeci de moţiuni de cenzură, trecute sau respinse, este că doamna Lasconi a încercat doar o lovitură de imagine, pentru creșterea audienţei, dovadă că a doua zi a și anunțat că moțiunea a fost scrisă în timp record.

O moţiune de cenzură este un serios act democratic, nu este un joc de bambilici. Textul moţiunii de cenzură nu poate fi rodul muncii de o zi și pentru a fi semnat de parlamentarii altor formaţiuni, trebuie negociat cu aceştia, înainte de a-l semna.

La Lasconi, respectiv la USR, este mult mai simplu.

„Semnaţi! Altfel sunteţi ipocriţi şi mincinoşi!” a somat Lasconi, fără a lăsa PNL-ului timpul minim necesar să analizeze textul moțiunii înainte de a-l semna.

Pentru a depune o moţiune de cenzură în Parlamentul României, sunt necesare semnăturile a minimum 117 parlamentari.

USR nu are decât 59 de parlamentari.

UDMR-ul are 29 de parlamentari, dar nu semnează moţiuni de cenzură din principiu.

AUR are 43 de parlamentari, dar USR face alergie la colaborarea cu ei.

Plin de intenții salvatoare, George Simion a anunțat că AUR va semna moțiunea, dar cu condiția ca textul sa-i aparțină, pentru că Lasconi „nu a învățat procedurile parlamentare”.

În aceste condiții, Lasconi trebuie să facă un pas în spate, lăsându-l pe Simion să preia inițiativa de a scrie moțiunea și a obține cele 117 semnături trebuincioase.

Lasconi apelează la PNL-ul cu cei 112 parlamentari, solicitând liberalilor să semneze autodenunţul despre „incompetenţa şi  corupţia” din Guvernul din care fac şi ei parte încă din 2020.

Susținerea moțiunii de către PNL ar fi sinucidere curată, această formațiune începând deja să impărtășească  soarta PNȚ-cd. Așa că liberalii au și anunțat oficial că moțiunea nu are nici o șansă să treacă.

Partea cea mai grea nu ar fi scrisul textului unei moţiuni, că în Parlament este obişnuit ca USR să bată câmpii.

Nici semnatul moţiunii nu este o acţiune insurmontabilă, cu răbdare şi cu  zăhărelul se pot obţine semnături.

Problema se complică la votul moţiunii. Cine o votează, că sunt necesare 234 de voturi „pentru” ca să treacă? Misiune imposibilă.

Dar problema cea mai complicată, la care nici nu ştim dacă Lasconi s-a gândit, este răspunsul la întrebarea „Dar  Partenerul Strategic a fost întrebat dacă este de acord?” Sau l-o fi întrebat, dar răspunsul a buimăcit-o. Aşa că moţiunea de cenzură este ca şi avortată, în momentul în care  a fost concepută.