În SUA a câştigat Trump. Pot, în sfârşit, să mă declar deschis „trumpist”

Având oarece simţ politic, ca orice român de condiţie medie, am urmărit cu interes competiţia prezidenţială din SUA, dintre republicanul Donald Trump şi democrata Kamala Harris.

Preferinţele mele au stat în cumpănă până în ziua în care Trump a declarat public că, în calitate de preşedinte „va pune capăt războiului din Ucraina în 48 de ore”, aducând la masa negocierilor toate părţile implicate în acest conflict. Trump a precizat că va începe un dialog telefonic cu Putin încă din prima zi.

În schimb, adversara lui Trump, Kamala Harris a declarat apăsat, cu subiect și predicat, că dacă va ajunge preşedinte, „nu va discuta cu Putin”. Administraţia Biden a mizat cu îndărătnicie pe scenariul îngenunchierii definitive a Rusiei, declanşând împotriva acesteia un război proxi în Ucraina, aplicându-i şi cele mai dure sancţiuni, la care au adăugat ca bonus aruncarea în aer a conductei de gaz Nord Stream 2, cu care ruşii aprovizionau Europa cu gaze ieftine.

Administraţia Biden a salutat entuziast şi decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, care l-a declarat pe Putin „criminal de război”, ignorând făţiş faptul că Benjamin Netanyahu, premierul Israelului, i-ar putea fi acestuia şef de celulă. Fac parte din acea categorie de români care nu mor de dragul ucrainenilor, dar nici a ruşilor, de care suntem deopotrivă sătui, dar nici nu suntem prea îngrijoraţi de existenţa unui război la graniţele noastre.

Război despre ale cărui dedesubturi aflăm abia în zilele acestea, cum au fost dedesubturile din războaiele din Irak, Afganistan, Serbia sau cele din Vietnam, de unde americanii şi-au repatriat 58.000 de militari în coșciuge. Războaie a căror inițiatori nu au fost niciodată declarați „criminali de război”. Sunt realităţi pe care doar nişte naivi le pot ignora.

Astăzi o vedem pe Ucraina ca un pericol, ca şi pe Rusia. Cu accente pe Ucraina, de când Vladimir Zelenski s-a oferit să înlocuiască trupele americane din bazele militare ale Europei, cu trupe ucrainene. Măcar Rusia, după 1990 şi-a retras toate trupele din bazele militare de pe cuprinsul Europei, cu excepţia celei din Transnistria, unde au rămas conform înţelegerii cu Germania, care veghează asupra destinelor Moldovei.

Românii din 2024 nu mai sunt cei din 2022, aceştia reuşind să se desprindă din reţeaua de minciuni ale propagandei Occidentului, Ucrainei şi Rusiei. Adevărul de astăzi nu mai seamănă cu „adevărul” din 2022, iar cu cel din 2014 nici atât. Astăzi asistăm la spectacolul istoric al alegerilor din SUA, pe fondul apusului hegemonismului american şi pe fondul instalării multipolarismului, singura soluţie pentru asigurarea unei stări de echilibru în lume, cum a fost cea din perioada 1945-1990.

Se pare că Donald Trump a înţeles acest lucru, şi deşi militează pentru ca America să fie măreaţă din nou, nu exclude dialogul cu celelalte puteri emergente. Personal, nu mai vreau decât ca marile decizii, pentru lumea de astăzi, să se ia la masa rotundă a negociatorilor.

Nu mai accept să trăiesc într-o ordine mondială bazată pe regulile dictate de hegemon, ci într-o lume care se conduce după tratate internaţionale şi după deciziile luate la masa rotundă a negociatorilor. Aceşti negociatori nu mai pot fi ignoraţi, atâta timp cât au în spate sprijin popular. În afară de Dumnezeu nu există nicio autoritate care poate stabili care este „Axa binelui” şi care este „Axa raului”.

Hegemonismul exclude negocierile

Ca să fiu bine înţeles, SUA reprezintă încă cea mai mare forţă militară şi economică, dar la masa unde se iau marile decizii, SUA nu mai poate sta singură. Le-a ajuns cât au stat din 1990 şi până astăzi. Ca să dormim liniştiţi trebuie să ştim că ne veghează mai mulţi străjeri, pentru că s-a dovedit că noaptea nu este un sfetnic bun pentru străjerul singuratec.

De aceea, mă autodenunţ că sunt „trumpist” şi mi se rupe de ofuscarea neomarxiștilor, adică a tefeliștilor, că nu le-a ieșit Kamala. Până acum, cei care nu eram pe linie, eram târâţi la stâlpul infamiei, de către curentul mainstream, legandu-ni-se de gât plăcuța cu „putinist” sau „filorus”, chiar şi de „trumpist”.

Odată cu câştigarea alegerilor de către Donald Trump, unii dintre noi am câştigat dreptul la o nouă opţiune şi pot declara că Trump este o mare şansă, nu numai pentru americani, ci şi pentru întreaga omenire, pentru că şi-a declarat disponibilitatea pentru dialog şi negociere. Cea mai mare frustrare a omenirii, din 1990 până în prezent, a fost lipsa dialogului şi a negocierilor, între puterile lumii.

Politica declarată a lui Trump este aceea de a lăsa mai multă putere de decizie Europei, inclusiv în domeniul securităţii, ceea ce în contextul actual este mai mult decât necesar. Europa ar trebui să demareze procesul de a deveni ea însăşi, începând cu repararea rapidă a avariei de la conducta Nord Stream 2, care a sărăcit europenii şi i-a îmbogăţit pe americanii de top.

Paradoxurile războiului din Ucraina

Când Rusia a invadat Ucraina, în februarie 2022, s-a apreciat că relaţia dintre Moscova şi Washington s-a inflamat la fel de mult ca cea din „Criza rachetelor din Cuba – 1962”. Motivul inflamării actuale este identic cu cel din 1962, respectiv că una dintre puteri s-a apropiat militar nepermis de mult de graniţele celeilalte puteri.

Conflictul din 1962 s-a stins după efectuarea unei negocieri dintre Moscova şi Washington, după care sovieticii şi-au retras rachetele din Cuba, iar americanii şi le-au retras pe cele din Turcia. După aceasta, omenirea a răsuflat uşurată o vreme. Astăzi suntem din nou în corzi şi propaganda Occidentală o ţine langa că, pentru criza din Ucraina, există un singur vinovat, Putin.

Cu 19 zile înainte de alegerile din SUA, Cotidianul „Le Figaro” prezenta o declaraţie a lui Donald Trump în care acesta îşi exprimă convingerea că Vladimir Zelenski îşi are partea sa de vină pentru că „acesta nu ar fi trebuit să lase niciodată să înceapă acest război”. Pentru cei nedumeriţi, este vorba de Acordurile de la Minsk din 2014 şi 2015, care au fost ignorate de conducerea Ucrainei.

Tot „Le Figaro” adăuga că Trump a mai precizat că „Joe Biden este instigatorul acestui război”. În acest context, Trump a dat asigurări că va putea rezolva criza ucraineană în 48 de ore, dacă va fi ales preşedinte pe 5 noiembrie.

Acordurile de la Minsk – o pace ratată intenţionat

Fitilul crizei din Ucraina a fost aprins în 2014, ca urmare a loviturii de stat de la Kiev, când Occidentul s-a implicat în dărâmarea guvernului ales democratic. A apărut mişcarea portocalie „Maidan”, ceva similar cu „Piaţa Universităţii” din România. Conflictele interetnice din Ucraina au declanşat mişcările separatiste, care au culminat cu războiul intern, soldat cu mii de victime în zona Donbasului.

Acordurile de la Minsk, din 2014 şi 2015, au avut ca scop să pună capăt războiului intern din estul Ucrainei, propunând soluţii de rezolvare a conflictului. În 2014 forţele separatiste și guvernul Ucrainei au convenit asupra unui plan Minsk I cu 12 puncte, privind încetarea focului, dar acest plan a eşuat.

În 2015 s-au înteţit negocierile şi a fost încheiat Acordul Minsk II, semnat de Rusia, Ucraina, Franţa şi Germania. Acordul prevedea, în afara încetării ostilităţilor, crearea unei zone de securitate de-a lungul unei porţiuni de 400 kilometri de la frontiera ruso-ucraineană, zonă monitorizată de OSCE.

Acordul Minsk Il prevedea şi realizarea unei reforme constituţionale în Ucraina, în care regiunilor separatiste trebuia să li se acorde un statut special, datorită existenţei etniei ruse majoritare, urmând ca acestea să se reintegreze în statul ucrainean.

Aceasta era soluţia pragmatică, inteligentă şi diplomatică a momentului, pentru încheierea conflictului, dar aceasta a fost refuzată ulterior de conducerea Ucrainei, la intervenţia iresponsabilă a premierului Marii Britanii, Boris Johnson.

Acest rateu major, al rezolvării crizei ucrainene încă din faza incipientă, se dovedeşte astăzi a fi insurmontabil, conflictul degenerând în război. Război pentru care sunt responsabili deopotrivă, Ucraina, Rusia, NATO şi SUA.

Ulterior, Germania, prin Angela Merkel, a declarat că semnătura din 2015 pe Acordul Minsk II a fost doar o cacealma, pentru a-i acorda timp Ucrainei să se pregătească pentru războiul cu Rusia. Reacţia Rusiei la cacealma a constat în recunoaşterea independenţei regiunilor Crimeea, Donețk şi Lugansk şi integrarea acestora în Federaţia Rusă.

Trebuie remarcat faptul că, din 2014, Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, a solicitat deschiderea unui dialog cu SUA în vederea renegocierii privind noua ordine mondială. Preşedintele SUA, Joe Biden, a refuzat categoric să accepte deschiderea dialogului, iar astăzi asistăm la crepusculul hegemonismului american, anunţat oficial la cel de la XVI-lea summit BRICS, de la Kazan, Federaţia Rusă.

Pe 20 ianuarie 2025, Donald Trump preia funcţia de preşedinte al SUA, de când va putea oficializa îndeplinirea promisiunii sale de rezolvare a crizei ucrainene. Până atunci, criza va fi gestionată în stil Biden. Putem spune că succesul lui Trump se datorează şi faptului că în primul său mandat (2016-2020) SUA nu a declanşat niciun război în lume. Ba mai mult, în primul mandat Trump a lansat inițiativa retragerii trupelor americane din Afganistan.

Concluzia se impune de la sine, că americanii nu doresc ca SUA să mai fie angrenate într-un nou război. În timp ce Trump se gândeşte la demarajul dezamorsării conflictului din Ucraina, Mark Rutte, noul şef NATO, recunoaşte public că Rusia face progrese pe câmpul de luptă, dar că strategia NATO va sprijini orice efort al lui Zelenski, pentru ca acesta să accepte încheierea unei păci numai de pe poziţii de forță.

Această declaraţie a lui Mark Rutte este în opoziţie cu decizia lui Trump, NATO dorind prelungirea războiului până la momentul când Ucraina va fi capabilă să oblige Rusia, prin forţă, să ceară negocieri de pace. Degeaba cere Zelenski arme, că deficitul Ucrainei constă în forţe combatante, nu în arme. Zelenski nu solicită orice fel de arme, ci doar arme mai sofisticate, arme care se ştie că nu pot fi manevrate decât de forţe NATO.

Acest lucru îl ştiu SUA, dar şi Rusia. Trimiţând astfel de arme Ucrainei, NATO se implică direct în război cu Federaţia Rusă, ceea ce ar constitui premizele izbucnirii celui de al Treilea Război Mondial, care are toate şansele să degenereze într-un război nuclear. Şi de acest lucru sunt conştiente, atât SUA, cât şi Rusia, fapt pentru care acestea caută să nu depăşească o anumită linie roşie.

Adică, SUA să nu intre într-un conflict direct cu Rusia, iar Rusia să nu atace vreo țară NATO. SUA, ca cea mai mare forţă militară, trebuie să dovedească înţelepciune, ca masură a puterii sale. Cu atât mai mult cu cât Rusia nu mai este un stat izolat, lucru dovedit de recentul summit BRICS de la Kazan.

În plus, la acest summit, BRICS s-a angajat să devină şi o soluţie militară, contrapondere la NATO, pentru a echilibra balanţa de forţe în lume. Îmi amintesc anii 70 ai secolului trecut, în care marea politică se construia în triunghiul SUA – Rusia – China şi în care SUA făcea toate jocurile pentru a ţine Rusia cât mai departe de China.

După 1990, odată ce SUA a preluat rolul de hegemon al lumii, aroganța și nesăbuinţa NATO, dar şi politica de izolare a Rusiei, a împins Rusia în braţele Chinei, îmbrăţişare ce pare a fi de lungă durată, cel puţin pentru atâta timp cât va exista BRICS. Acesta este „succesul” exclusiv al SUA, un succes mai mult decât păgubos.

Europa şi România după Biden

Presa mainstream din România nu a făcut până acum vreo pasiune pro-Trump, din contră, l-a demonizat cât a putut, chiar mai mult de atât. Până la venirea lui Trump la Casa Albă, se vor scrie ultimele pagini ale încercării democraţilor americani de a exporta în întreaga lume rămăşiţele ordinii globale bazate pe regulile scrise tot de ei.

Întreaga Europă va trebui să susţină şi să treacă examenul de a intra într-o lumeîn care ordinea mondială este dictată de tratate internaţionale şi negocieri, nu de reguli. În ce priveşte relaţia SUA cu Europa, aceasta va suferi modificări propulsate din pragmatismul lui Trump, decis ca America să-şi înceteze rolul de furnizor de securitate gratuită sau pe bani puţini.

SUA va furniza securitate doar contra cost, ceea ce va însemna costuri suplimentare enorme pentru UE, alături de costurile provocate de distrugerea gazoductului Nord Stream 2. Odată cu plecarea lui Biden de la Casa Albă se va opri procesul de dispariţie a graniţelor şi de cedare a suveranităţilor către unele centre de comandă regionale sau globale.

Ursula von der Leyen, preşedinta Comisiei Europene va trebui să ia notă, altfel îşi va lua zborul. Se prevede şi falimentarea sistemului sorosist, care trebuie să-şi retragă ONG-urile tefeliste împânzite prin întreaga lume pentru a propăvădui conducerea globalizată. Mişcarea suveranistă din UE va avea un trend ascendent, dar în România de astăzi această mişcare nu poate fi lăsată să devină jucăria preferată a unuia ca George Simion.