În pragul Învierii – un popor care trebuie să se trezească

Se apropie Paștele, iar în locul bucuriei care altădată umplea casele și inimile oamenilor, privesc cu o adâncă tristețe cum viața lumească pare să se prăbușească încet. În jurul nostru există lumină, dar în sufletele multora s-a așternut o umbră greu de înlăturat. Ceea ce mă doare cel mai mult este faptul că au reușit să ia bucuria copiilor. Acea bucurie simplă, sinceră, care nu avea nevoie de lucruri scumpe sau de spectacole artificiale. Bucuria care venea din familie, din apropiere, din credință și din liniștea unui suflet curat.

Astăzi, în locul acestei bucurii, vedem o lume grăbită, o lume în care oamenii par să alerge fără să mai știe încotro. Totul se măsoară în bani, în lucruri materiale, în aparențe. În această goană oarbă, mulți au uitat ceea ce contează cu adevărat: sufletul. Au fost distruse încet multe dintre lucrurile care țineau oamenii împreună.

Sentimentele sincere au fost înlocuite cu interesul

Sentimentele sincere au fost înlocuite cu interesul, iar apropierea dintre oameni a fost înlocuită cu suspiciunea. Mulți au ajuns să-și vândă liniștea sufletească pe lucruri trecătoare, pe promisiuni fără valoare și pe iluzii strălucitoare, dar goale. În același timp, parcă au fost ridicate ziduri între oameni. Ziduri invizibile, dar foarte puternice. Ziduri care separă sufletele, care opresc dialogul și care îi fac pe oameni să se teamă să mai spună ceea ce gândesc cu adevărat.

Astăzi pare că oamenilor li s-a interzis chiar și dreptul de a-și comunica gândurile. Frica și dezbinarea au început să ia locul curajului și al solidarității. Iar atunci când un popor ajunge să tacă de teamă, începe să se stingă încet pe dinăuntru. De aceea cred că omul trebuie să înceapă să-și pună întrebări. Întrebări sincere și dureroase, dacă este nevoie. Întrebări despre rostul nostru, despre direcția în care mergem și despre lumea pe care o lăsăm copiilor noștri.

Este vremea să ne trezim.

Să ne trezim din această stare de oboseală morală care ne-a cuprins. Să ne trezim din indiferență, din resemnare și din această tăcere care ne apasă din ce în ce mai mult. O țară nu trăiește prin instituții, prin discursuri sau prin promisiuni politice. O țară trăiește prin sufletul oamenilor ei. Dacă sufletele devin reci și indiferente, atunci și țara începe să se stingă. Numai iubindu-ne țara și respectându-ne între noi putem scrie istorie. Numai având curajul de a rămâne demni putem lăsa ceva în urma noastră. Altfel, istoria va fi scrisă de alții pentru noi, iar noi vom rămâne doar niște martori tăcuți ai propriei noastre dispariții. Românii trebuie să devină vii, zi de zi. Nu doar să trăiască biologic, ci să trăiască și spiritual. Să simtă din nou responsabilitatea față de această țară, față de trecutul ei și față de viitorul copiilor noștri.

Ridicați privirea spre cer.

În fiecare dimineață, soarele răsare și peste această țară care astăzi pare atât de obosită și de tristă. Lumina lui cade peste aceleași câmpuri, peste aceleași sate și orașe, peste aceleași biserici în care încă mai există oameni care se roagă. Această lumină ne amintește că speranța nu a murit. Poate că astăzi suntem un popor rănit, obosit și dezamăgit. Dar un popor care își regăsește sufletul poate renaște. Iar renașterea nu începe în piețe publice sau în discursuri politice. Ea începe în liniștea conștiinței fiecărui om. De aceea, în pragul Învierii, mă rog lui Dumnezeu să ocrotească acest popor. Să ne dea puterea de a ne regăsi sufletul, curajul de a spune adevărul și înțelepciunea de a ne întoarce unii către alții. Pentru că adevărata tragedie a unui popor nu este sărăcia, nici lipsurile, nici greutățile istoriei. Adevărata tragedie este momentul în care își pierde sufletul. Iar dacă sufletul unui popor moare, nimeni nu-l mai poate salva. Dar dacă sufletul lui se trezește… atunci nimeni și nimic nu-l mai poate învinge.