În deplin dezacord cu „mass-media mainstream” (I)

Cer scuze eventualilor cititori ai acestor opinii pentru faptul că utilizez sintagma „mainstream”, un barbarism folosit din snobism, când în limba română există alte cuvinte care să reprezinte opinia majoritară sau tendinţa (trendul) într-un anumit moment.

La prima vedere nu ar fi nimic de reproşat mass-mediei mainstream (ziare, televiziune, radio, reţele de socializare), atâta timp cât aceasta ne prezintă adevărul necosmetizat, necenzurat şi obiectiv.

Trăim timpuri în care am devenit mari consumatori de informaţii de care avem nevoie, atât pentru a înţelege evenimentele petrecute şi deciziile luate, cât şi pentru a putea ca noi înşine să luăm deciziile în deplină concordanţă cu realitatea înconjurătoare.

Dacă informaţiile primite sunt distorsionate, vom percepe realitatea ca privind-o prin oglinzi deformatoare, iar deciziile pe care le vom lua, vor fi în contrast cu realitatea, nu departe de a fi aberante.

Nu din snobism, cât mai ales din interes, obiectivul principal al mass-mediei, inclusiv al celei din România, este ca aceasta să-şi atârne la rever ecusonul de „maistream”, deși se diferenţiază de mass-media care vrea să rămână doar obiectivă.

Presa mainstream a ajuns să fie instrumentul principal de lucru al Puterii, prin intermediul căreia această putere încearcă să ne impună versiunea oficială a adevărului prelucrat în laboratoarele sale şi propagat prin mijloacele unei mass-media declarată ca fiind „mainstream”.

Presa, în totalitatea ei, este considerată a fi a patra putere în stat şi astfel a cunoscut o dezvoltare fără precedent ca mijloc de influenţare a opiniei publice, încurajată şi de nevoile crescânde ale consumatorului de informaţii.

Examenul de maturitate al presei mainstream, care propaga doar „adevărul oficial” prelucrat în laboratoarele Puterii, a avut loc în perioada pandemiei (2020-2022), când am fost convinşi că trebuie să stăm izolaţi în casă, că trebuie să ne vaccinăm la fiecare două săptămâni, atât pentru a nu ne mai îmbolnăvi, cât şi pentru a nu transmite virusul.

Astăzi se dovedeşte că totul nu a trecut de faza unui experiment reuşit, acela de a instala în populaţie obiediență faţă de autorităţi, frică şi panică, care să asigure succesul oricărei forme de manipulare a acesteia.

Nu putem uita minunea care a marcat sfârşitul brusc al pandemiei în februarie 2022. Nu a fost meritul vreunui vaccin miraculos, ci meritul exclusiv al „presei mainstream”, care a schimbat macazul atenţiei publice de la pandemie la invazia Rusiei în Ucraina. Din acel moment virusul a dispărut din lume.

După cazul pandemiei, care a durat doi ani de zile, a urmat cazul războiului din Ucraina, timp de peste doi ani, în care presa autointitulată „mainstream” nu ne-a prezentat adevărul obiectiv, reflectat de realitate, ci doar adevărul oficial care era reflectat de oglinzile deformate ale structurilor de putere.

Ni s-a indus astfel un anumit comportament şi orice abatere de la acest model a fost şi este taxat imediat ca „o abatere de la ordinea internaţională bazată pe reguli.” Esenţial rămâne să aflăm cine a dictat aceste reguli.

Constatăm din ce în ce mai des discrepanţa dintre adevărul obiectiv şi adevărul oficial, situaţie care diferenţiază presa reală, din ce în ce mai cenzurată de rigorile „corectitudinii politice”, de aşa zisa „presă mainstream”, care ne inundă şi prin gaura cheii. S-a ajuns la etichetări care fragmentează opinia publică de pretutindeni.

Dacă manifeşti neîncredere şi îngrijorare la vaccinarea antivirus şi la efectele ei, eşti etichetat imediat ca „ antivaccinist”, cu riscul de a fi târât şi prin tribunale. Dacă nu te limitezi doar la relatările „presei mainstream” despre efectele invaziei ruse în Ucraina, şi vrei să afli despre cauzele acestei invazii şi de ce a dispărut cuvântul „pace” din vocabularul beligeranților, eşti etichetat imediat ca „antiucrainean” sau ca „putinist”.

Dacă nu condamni decât actele de expansiune ale „Imperiului Rus” şi vrei să iei în vizor, pentru că simetria o impune, şi actele de expansiune ale „Imperiului SUA”, denumite eufemistic „extinderi NATO”, eşti imediat etichetat ca „prorus” sau ca „antiamerican”, dacă nu cumva şi mai rău.

Dacă în disputa electorală din SUA, dintre Donald Trump şi Kamala Harris, eşti tentat să crezi că pentru eliminarea riscului unui război nuclear ar fi de preferat alegerea lui Trump, eşti imediat etichetat ca „trampist”, ca „antidemocrat”, sau ca fiind „pro Putin”. De toate aceste etichetări se ocupă exclusiv aşa zisa „presă mainstream”, în aplauzele celor care cred în aceasta, pentru a nu-şi complica existența cu îndoieli.

Istoria este singura sursă credibilă privind cauzele războiului din Ucraina

Orice informaţie pe care ne-o serveşte „presa mainstream” ar trebui să provină dintr-o sursă reală, care a dovedit credibilitate, sau din cel puţin trei surse diferite. A devenit un clişeu faptul de a ni se furniza în dispreţ informaţii provenite de la „o sursă credibilă”, dar nenominalizată sau, mai rău, de la „o sursă care dorește să-şi păstreze anonimatul”.

Unor astfel de formatori de opinie nu trebuie să li se acorde nicio atenţie, pentru că în cele mai dese cazuri bat câmpii. Singura sursă credibilă şi de preferat este ISTORIA, pe care trebuie s-o răsfoim mai des. Trebuie să avem acces la informaţiile existente în relatarea istorică a faptelor. Doar aşa putem lua o decizie corectă în legătură cu poziţia pe care ne situăm în raport cu evenimentul în discuție.

„Presa mainstream” ne-a prezentat constant şi simplist agresiunea Rusiei în Ucraina, etichetată ca fiind „ilegitimă şi neprovocată”. Că agresiunea a fost şi este ilegitimă, acesta este un lucru evident pentru toţi, această calificare fiind susţinută de tratatele internaționale. Susţinând că Rusia nu a fost provocată este o poveste pe care istoria nu o susţine, dar credulii o pot include în programa şcolară a vreunei grădiniţe.

Rusia a fost provocată, istoria oferă deja o mulţime de dovezi evidente, dar reacţia Rusiei a fost un act de o condamnabilă iresponsabilitate. Dar tot despre iresponsabilitate putem vorbi şi în cazul autorilor, direcți sau indirecţi, ai acestor provocări, care fie nu au evaluat efectele unor astfel de provocări, fie au considerat efectele ca fiind parte a unui plan de falimentare a Rusiei.

Vorbind despre autorii provocărilor putem cita Ucraina, SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa şi alte state membre NATO, care au băgat permanent băţul prin gard, pentru a testa reacţia Rusiei. O mare responsabilitate privind testarea reacţiilor Rusiei revine SUA, care la sfârşitul Războiului Rece, în 1990, şi-a asumat rolul de unică putere mondială, care a refuzat sistematic orice dialog cu Rusia, chiar la cererea acesteia.

Să cităm istoria ca sursă, când vorbim despre reacţiile ruşilor la provocările Occidentului

După ce de Al Doilea Război Mondial, SUA a iniţiat înfiinţarea NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) la 4 aprilie 1949. Alianţa era formată din 12 state, SUA, Canada şi 10 state vest europene. Obiectivul Alianţei era apărarea în comun împotriva oricărei agresiuni externe, în mod special împotriva posibilelor agresiuni ale URSS.

Replica la NATO a URSS-ului a fost înfiinţarea în 1955 a Alianţei Tratatului de la Varşovia, în care au fost incluse toate ţările europene din lagărul comunist. Cele două alianţe au reușit să menţină pacea în lume până în 1990, când odată cu destrămarea voluntară a URSS-ului, a fost dezintegrat şi Tratatul de la Varşovia, recunoscându-se oficial şi sfârşitul celor 45 de ani ai Războiului Rece (1945-1990).

Pe perioada Războiului Rece, cele două Alianţe au asigurat, într-un semnificativ echilibru, o ordine mondială bipolară. După 1990, SUA a preluat toate pârghiile ordinii mondiale, înlocuind preocuparea cu privire la URSS cu preocuparea ca NATO să se extindă în estul Europei până la graniţele Federaţiei Ruse, precursorul URSS-ului.

Extinderea NATO în estul Europei a început în 1999, odată cu aderarea la această Alianţă a Ungariei, Poloniei şi Republicii Cehe. Tot în 1999 are loc debutul implicării militare a NATO în Europa, bombardând Belgradul timp de 11 săptămâni. Bombardierele americane au primit acordul preşedintelui Emil Constantinescu de a decola de pe aeroportul din Timişoara, gest care a alterat masiv relaţiile României cu Serbia, până în zilele noastre.

Reacţia Rusiei la adresa războiului NATO cu Serbia, promptă şi vehementă, nu a fost pe placul SUA. În fapt, anul 1999 a fost anul care a marcat destrămarea ultimelor relaţii dintre SUA şi Rusia. Refacerea economică şi politică a Rusiei, după destrămarea URSS, a făcut ca aceasta să ceară SUA de a fi renegociată ordinea mondială.

În noua ordine mondială, Rusia consideră că are dreptul de a se reaşeza, alături de SUA la masa puterilor mondiale, acolo unde se decide soarta lumii. Acest obiectiv al Rusiei a intrat în conflict direct cu extinderea NATO spre estul Europei, lucru de care diplomaţia americană a fost conştientă, dar l-a ignorat total, pentru a putea apoi contracara reacţiile ruşilor.

Istoria recunoaşte astăzi că SUA, în calitate de putere hegemonică, şi-a abandonat apetența pentru diplomație şi negociere, considerând că menţinerea echilibrului în lume nu mai reprezintă un obiectiv. După 1999, Rusia s-a lansat într-o retorică războinică de condamnare a extinderii NATO.

Astăzi putem număra peste 800 de baze americane şi NATO în lume, în timp ce Rusia nu are decât o singură bază militară în afara graniţelor ei, iar China nu are nici o bază militară externă. Drept consecinţă, în replică la Alianţa NATO, a luat naştere Alianța „BRICS +”, care condusă de Rusia şi China, contrabalansează, înregistrându-se istoric sfârșitul hegemoniei SUA în lume.

Epoca unipolarismului face loc epocii multi-polarismului, ceea ce impune ca marile puteri ale lumii să se aşeze la masa de negociere, pentru a-şi pune în acord deciziile majore care privesc lumea. După 1990, SUA a suspendat orice capitol de negociere şi NATO a pornit, sub conducerea americanilor, o serie de războaie, dovedite a fi şi acestea „ ilegale şi neprovocate”. Scopul acestor războaie a fost de a aurola rolul hegemonismului american, pe care acum îl dezavuează două treimi din populația lumii.

Pericolul la adresa securităţii proprii, tema comună a conflictului Rusiei cu SUA şi NATO

Răsfoind istoria găsim şi provocările la adresa Rusiei care, preocupată de propria siguranţă teritorială, a declarat că nu doreşte ca extinderea NATO să ajungă până la graniţele sale şi că Ucraina trebuie să rămână o zonă tampon neutră. Exact aceleaşi declaraţii făceau şi SUA în 1962, când URSS şi-a plasat baza militară cu rachete nucleare în Cuba, în apropierea coastelor Floridei.

Evenimentul de atunci a fost reţinut de istorie ca „Criza rachetelor” şi doar negocierea SUA cu URSS a împiedicat izbucnirea celui de Al Treilea Război Mondial, care ar fi degenerat în război nuclear. În 1952, Turcia aderase la NATO şi SUA şi-a plasat bazele americane acolo, dotate cu rachete nucleare, în coasta URSS-ului, a cărei reacţie avea să provoace timp de 35 zile „Criza rachetelor din Cuba”.

Negocierea care a avut loc atunci, dintre Kennedy şi Hrușciov, s-a finalizat cu retragerea după 28 octombrie 1962 rachetelor nucleare ruseşti din Cuba şi retragerea rachetelor nucleare ameriane din Turcia. Astfel, omenirea a mai câştigat un răgaz de pace. În acest context merită să pomenim că istoria României a consemnat două evenimente notabile.

La 29 martie 2004, România s-a alăturat NATO, axându-şi din acel moment întreaga politică externă pe Parteneriatul Strategic cu SUA, care ne obliga să ne distanţăm serios de Rusia şi de China, chiar împotriva propriilor interese naţionale. La 1 ianuarie 2007 România semna Aderarea la UE, după ce i s-a impus să semneze „Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina”.

România s-a obligat să recunoască că teritoriile Bucovinei de Nord, ale Basarabiei de Sud şi ale Ţinutului Herța aparţin Ucrainei. Extinderea NATO spre estul Europei a continuat nestingherită, iar la Summitul NATO din 2-4 aprilie 2008 de la Bucureşti, s-a anunţat că este vizată extinderea în Ucraina şi Georgia, ceea ce a stârnit reacţia vehementă a Rusiei.

Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, care a participat la acest Summit ca invitat, a criticat vehement extinderea NATO până la graniţele Rusiei, în timp ce Rusiei nu i se permite să se apropie de graniţele SUA, pentru a nu le ameninţa securitatea. Interesant este faptul că la acest Summit, o parte din liderii statelor membre NATO au declarat că este mult prea devreme pentru a include Ucraina şi Georgia în NATO.

Evoluţia evenimentelor ulterioare în Ucraina a fost declanşată de „revoluţia portocalie” din 2014, pornită din Maidanul Kievean, finalizată cu o lovitură de stat care a alungat guvernul recent ales democratic. Realitatea este că în Ucraina există o puternică divizare etnică, între etnia ucraineană şi cea rusă, divizare accentuată de guvernul instalat după lovitura de stat până la nivelul unui război civil.

Autorităţile ucrainene au adoptat politici discriminatorii pentru etniile rusă, română, ungară şi slovacă, demonstrând grave carenţe în acest sens și lipsa de compatibilitate cu cerințele aderării la UE. Aceste politici au avut ca efect declanşarea mişcărilor separatiste în Donețk şi Lugansk, sprijinite evident de către Rusia.

În Ucraina s-a instalat un război civil, soldat cu pagube şi victime, război care a făcut obiectul încheierii tratatelor de pace de la Minsk, semnate de Rusia, Ucraina, Germania şi Franţa. Ulterior s-a dovedit că semnătura lui Orlando (Franţa) şi a lui Merkel (Germania) nu au fost decât o păcăleală la adresa Rusiei, realizată pentru a-i oferi Ucrainei răgazul necesar pentru a se mobiliza şi înarma pentru continuarea războiului.

Imediat după lovitura de stat din 2014 de la Kiev, Rusia a decis să ocupe pașnic Crimeea, pentru a înlătura riscul major ca pe acest teritoriu să se instaleze bazele NATO, mult mai aproape de Rusia, teritoriu de pe care să ia sub control Marea Neagră. În februarie 2022 Rusia recunoaşte oficial independența Donețkului şi a Luganskului, incluzându-le în Federaţia Rusă pe bază de referendum.

Peste câteva zile, pe 24 februarie, Rusia invadează Ucraina, într-o acţiune declarată doar ca „Operaţie specială”. În prezent, Rusia operează pe teritoriul Ucrainei, iar SUA şi NATO sunt implicate direct în susţinerea militară şi financiară a Ucrainei. Nu s-a remarcat nici un efort diplomatic din partea SUA si a Rusiei care să ducă la încetarea conflictului.

Pe de o parte, Rusia vrea ca Ucraina să capituleze necondiţionat, pentru a se putea demonstra că extinderea NATO spre Est nu este decât un eșec. Pe de altă parte, SUA şi NATO îşi propun să reducă capabilităţile Rusiei la nivelul unei gubernii, pe care samsarii să înceapă a şi-o împărţi între ei.

Procesul de lichidare a Rusiei nu trebuie să se extindă prea mult în timp, deoarece SUA sunt în întârziere cu preluarea ostilităţilor în Pacific, având ca obiectiv de grad zero China. În acest context, națiunile europene sunt supuse de către mass-media mainstream sub un asediu permanent de amenințări privind apropierea tăvălugului rusesc, pe care doar țărmurile Atlanticului il mai pot opri.

Culmea este că Putin așteaptă de mult să fie sunat de către vreun președinte american, cu care să negocieze încheierea păcii cu Ucraina. Se pare că există un singur președinte american care este dispus să stea de vorbă cu Putin, acesta fiind Donald Trump. Dacă scapă neîmpușcat pentru asta, Donald Trump este singura șansă ca omenirea să scape de coșmarul indus de mass-media meanstream. (Va urma)