Implicarea ruşilor şi a americanilor în mai toate războaiele din Europa postbelică

Ororile celui de al Doilea Război Mondial (1939-1945) nu au constituit subiect de reflecţie pentru supravieţuitori. După 1945, atât Europa răsăriteană, cât şi Peninsula Balcanică au fost permanent teatre de război. În această parte a Europei au avut loc circa 12 conflicte majore locale, în care beligeranţii au fost sprijiniţi, pe de o parte, de SUA şi NATO, iar pe de altă parte, de URSS (Rusia). Din analiza, din zona tulbure a acestor conflicte, rezultă că după cooperarea din cel de al Doilea Război Mondial, SUA şi URSS, ulterior Rusia, s-au aflat în conflict continuu, pe teritoriile unor ţări terţe.

Cele două puteri nu s-au confruntat pentru pacea şi progresul omenirii, ci pentru pacea şi progresul lor, utilizând armele pentru marcarea teritoriului şi pentru delimitarea zonelor de influenţă, sub masca Războiului Rece. Recentul război ruso-ucrainean, care este în desfăşurare, nu este decât faţa mascată a competiţiei acerbe dintre cele două puteri, SUA şi Rusia, care dintre ele îşi va marca prima influenţa pe teritoriul Ucrainei. Pretextul Rusiei este denazificarea Ucrainei, pretextul SUA este derusificarea Ucrainei. Motivarea reală a conflictului ruso-ucrainean trebuia mascată de conflictul interetnic dintre ucrainienii şi ruşii din teritoriu.

Motivarea reală a conflictului ruso-american trebuia mascată de conflictul dintre cele două democraţii, conflict resuscitat după Războiul Rece (1949-1991). După 1945, Europa de Est şi Balcanii, au fost teatrele de luptă surdă dintre Rusia şi SUA, după cum urmează:

1. Războiul civil din Grecia (1943-1949), în care s-au implicat de o parte URSS şi Iugoslavia şi de cealaltă parte SUA şi Marea Britanie.
2. Revoluţia anticomunistă din Ungaria, urmărită cu interes de SUA şi reprimată în direct de către URSS.
3. Invadarea Cehoslovaciei de către URSS în 1968.
4. Invadarea Ciprului de către Turcia în 1974.
5. Războiul de Independenţă din Croaţia (1991-1995), urmărit cu interes de SUA şi Rusia.
6. Războiul din Bosnia (1992-1995) în care s-au implicat forţele NATO şi soldat cu cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti – 100.000.
7. Războiul din Transnistria (1990-1992) între Republica Moldova şi URSS (Federaţia Rusă).
8. Războiul din Abhazia (1992-1993) între forţele georgiene şi separatiştii abhazi.
9.  Războaiele cecene (1994-1996) şi 1999, în care s-a implicat şi Federaţia Rusă.
10. Războiul din Kosovo (1998-1999) dintre Iugoslavia şi Kosovo. Au intervenit forţele SUA şi NATO prin bombardamente.
11. Războiul Ruso-Georgian – 2008, dintre separatiştii ruşi şi separatiştii din Abhazia. A intervenit Federaţia Rusă de partea ruşilor.
12. Războiul Ruso-Ucrainean (declanşat odată cu ocuparea Crimeii) urmare a războiului intern al forţelor ucrainiene împotriva Republicilor pro-ruse autoproclamate, Doneţk şi Lugansk. În acest război s-au implicat masiv SUA şi NATO cu sprijin militar în armament şi asistenţă.

Bineînţeles, şi în alte zone ale lumii au avut loc conflicte grave, în care s-au implicat numai SUA, cum ar fi statele Americii Latine, dar şi în războaiele din Irak, Libia şi Afganistan, împreună cu NATO.

Ucraina, declarată „naţiune vitală pentru securitatea SUA“

Controlul Atlanticului de către submarinele germane, în anii celui de al Doilea Război Mondial, precum şi apropierea acestor submarine de coastele SUA, din care marinarii nemţi priveau cu interes noaptea luminile New York-ului, au indus îngrijorarea americanilor, care au dezvoltat conceptul de „securitate a SUA“. La 4 martie 1941, Congresul SUA a aprobat o lege, prin care americanii puteau acorda ajutor militar oricărei naţiuni considerată „vitală pentru securitatea SUA“, adică, care era capabilă să lupte împotriva Germaniei hitleriste, pentru a securiza America de Nord.

Naţiunea vizată era Marea Britanie dar, paradoxal, de prevederile respectivei legi a beneficiat masiv URSS-ul. De unde s-a născut şi aforismul că „sovieticii i-au învins pe nemţi cu armele SUA“. După încheierea războiului, în 1945, legea respectivă a trecut la sertar, nemaifiind de actualitate „securitatea SUA“ până la 11 septembrie 2001. Recent, Congresul SUA, prin Camera Reprezentanţilor, a scos de la sertar legea, a şters-o de praf şi a reactivat-o, pentru a putea acorda legal Ucrainei întreg sprijinul financiar şi armament.

Din acest moment, Ucraina a fost declarată „naţiune vitală pentru securitatea SUA“. Pe baza acestei legi, Congresul va putea aproba suma de 40 miliarde de dolari, care vor fi decontate în contul Ucrainei, ca preţ al războiului dus de aceasta cu Rusia, pe teritoriul ei. Interesul SUA este devoalat de mult, acela de a desprinde Europa de resursele Rusiei. Încă de la încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, doctrina americană a definit marele pericol reprezentat de Europa pentru interesele SUA, acela al cooperării dintre tehnica germană şi resursele URSS.

Astăzi, urmărind să împingă Europa împotriva Rusiei, SUA nu găsea pretextul decisiv, dar l-a găsit cu sprinjinul lui Zelenski, care a împins Ucraina în fata tancurilor ruseşti. Zelenski a ignorat deliberat Acordul de pace Minsk II, pe care Ucraina l-a încheiat în 2015 cu republicile autoproclamate Doneţk şi Lugansk, acord consfinţit şi printr-o Rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU. SUA caută să sprijine Ucraina să învingă Rusia, oricât de mult ar costa acest sprijin, deoarece americanii vor să se retragă şi să se regrupeze în Pacific, unde au o treabă şi mai presantă cu China.

SUA declară vehement, pe toate canalele, că Rusia este deja învinsă şi Putin aproape mort, pentru a se putea retrage victorioşi de lângă graniţele Rusiei, spălând ruşinea eşecului retragerilor din Irak şi Afganistan. În schimb, ruşii nu au nici o şansă să se retragă vreodată, victorioşi sau învinşi, de pe lângă graniţele SUA, pentru că nu au ajuns până acolo. Se pare că eşecul retragerii din Cuba în 1962 a fost cu prea plin pentru ruşi. De aici rezultă şi nedumerirea în legătură cu „Ucraina, naţiune vitală pentru securitatea SUA“.

Cine câştigă din războiul dintre democraţiile SUA şi ale Rusiei?

Indiferent de regim, că a fost ţarist, sovietic sau dictatură, imperiul rus, ca formaţiune euro-asiatică, nu a semănat cu niciun alt imperiu sau stat mare, existent în lume. Când a înfiinţat URSS, în 1922, Lenin l-a gândit ca pe o copie fidelă a Statelor Unite ale Americii, dar nu s-a potrivit şi a ieşit un monstru, care a trăit doar vreo 70 de ani. Pe teritoriul pe care îl ocupă astăzi Ucraina, conflictele interetnice dintre ucrainieni, ruşi şi polonezi au fost dure şi sângeroase de-a lungul vremii. La care trebuiesc adăugaţi tătarii, românii şi ungurii din Ucraina, cu problemele lor.

Rusia este o cu totul altă lume, datorită istoriei sale, dar şi întinderii ei. Este cel mai mare stat din lume, ca suprafaţă, fiind dotată de la natură cu resurse fabuloase. Într-o astfel de construcţie statală, cu tradiţii imperiale înrădăcinate de secole, este greu, chiar imposibil, de construit o democraţie ca aceea dorită de Occident. Statele Unite, sunt o confederaţie cu o populaţie formată preponderent din migranţii debarcaţi în America de Nord, fugiţi din Europa sau de aiurea, din cauza sărăciei, a intoleranţei religioase sau a prigoanei politice.

Aceştia şi-au construit cu greu, cu arma în mâna ziua şi sub pernă noaptea, o „democraţie liberală“, după care se inspiră multe ţări aflate în căutarea acestui „vis american“. Există şi o „democraţie dirijată“, precum cea a Rusiei, care nu poate fi adoptată decât de o formaţiune statală de tip imperiu, condusă de lideri autoritari, care pot ţine imperiul în mână. „Democraţia echilibrului“ este modelul experimentat de China, una dintre puţinele naţiuni care îşi permit acest model, graţie experienţei milenare în materie de construcţie statală. Într-o Europă, din ce în ce mai globalistă, s-a impus „democraţia civică“, ce exclude intervenţionismul politic sau al statului, tinzând către o anarhie zburdalnică.

Se poate conchide, că o naţiune nu poate fi compatibilă cu orice model de democraţie şi că există unele naţiuni care adoptă mecanic modelul de democraţie liberală, care li se potriveşte ca nuca în perete. Naţiunile nu pot fi modelate peste noapte, pentru a se compatibiliza cu alt model de democraţie, prin directive, revoluţii portocalii importante sau lovituri de stat. Fiecare naţiune independentă, trebuie să aibă libertatea de a-şi alege modelul de democraţie care i se potriveşte, fără a i se impune din afară.

Nu îmi dau seama ce model de democraţie a adoptat Ucraina, având în vedere situaţia controversată existentă în ţara de mai multă vreme, în ce priveşte libertăţile, drepturile şi corupţia. Declarativ, Zelenski ne tot repetă că Ucraina şi-a ales un drum proeuropean, dar în realitate aderarea la UE va intra într-un blocaj, pentru că această tară are serioase deficite privind libertăţile, drepturile şi corupţia. Cu astfel de deficite în mapă, Zelenski tot insistă să intre în UE şi NATO pe uşa din dos, ca bonus pentru prezenţa Armatei Ruse în zona rusofonă a Ucrainei.

Pe noi, pe români, UE şi NATO ne-au frecat ca pe hoţii de cai mulţi ani, până să ne dea bilet de intrare, deşi deficitele noastre de libertate, drepturi şi corupţie erau mult mai reduse decât ale ucrainienilor acum. Da, dar pentru că nu aveam ruşi pe cap, nu am beneficiat de derogări. Mare noroc şi cu prezenţa ruşilor. Cu prezenţa ruşilor în ţară, poţi primi ajutoare nesperate de zeci de miliarde de dolari, după cum au primit vest germanii după 1945, când îi aveau pe americani pe cap.

Cu ruşii pe cap, poţi câştiga Eurovisionul, Campionatul mondial de fotbal, olimpiadele, chiar şi toate Oskar-urile. Ba chiar şansa de a vorbi în parlamentele lumii, în loc de a vorbi cu comisiile de negociere a păcii Ucrainei, cu orice preţ, mai mic decât cel al pierderilor de vieţi omeneşti. Slavă Naţiunii Române, care şi-a câştigat pacea, renunţând la teritorii locuite de români, respectiv Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, în 1947, care acum se găsesc majoritar în Ucraina şi pe care le-a mai cedat odată în 1997, prin Tratatul de bună vecinătate încheiat cu aceeaşi Ucraină. Şi astăzi, România aşteaptă răbdătoare să se facă dreptate.