HISTRIONII: Tudor Tãbãcaru

Sînt bîntuit de multã vreme de ideea de a aduce în prim planul jurnalistic echipa de actori a Teatrului Tineretului. E adevãrat, ei ies la rampã cu fiecare reprezentatie dar, dincolo de asta, prea putinã lume îsi mai aduce aminte de ei dupã cãderea cortinei. Într-o lume în care personajele principale sînt tot felul de maimutoi politici mediatizati excesiv si uneori tembel, într-o lume în care Catavencu a devenit vedetã si Pristanda top model, uitãm cã alãturi de noi, de sufletele noastre, se aflã si lumea sensibilã si vulnerabilã a actorilor care întruchipeazã aceste personaje acolo unde este locul lor; în muzeul spiritului teatral. Desigur, notiunea de histrion poate fi socotitã peiorativã chiar de cãtre protagonistii serialului meu dar, socot cã dincolo de sonoritatea, nu stiu de ce, stînjenitoare, ea exprimã, mai bine decît oricare alta esenta unui har. În definitiv, gîndesc eu, histrionismul înteles inteligent poate fi un titlu de noblete. Pe care îl acord, din inimã si din suflet, cu toatã consideratia, actorilor nostri. Histrionilor.

Dusmanul poporului La prima vedere nu are nimic deosebit. Ba chiar, l-ai putea lua drept un blazat functionar de primãrie, agent fiscal, sofer de TIR sau taximetrist, profesor de lucru manual sau veterinar nedumerit de efectele gripei aviare asupra bîtlanului de stepã. Sau toate acestea la un loc. Pentru cã, de bunã seamã, toate aceste posturi si-ar putea gãsi întruchipãri veridice prin talentul, harul si minutia actorului care, între douã spectacole sau repetitii, zace undeva în strãfunduri. Tudor Tãbãcaru este un actor serios, care se respectã si pe care mi-ar fi greu sã-l vãd fãcînd reclame stupide, suse sau jucînd în seriale idioate de tipul „La bloc", sã zicem. Stiu cã înaintea fiecãrui spectacol se plimbã prin scenã, bîiguie frînturi de rol în barbã, construieste situatii si împrejurãri care, de cele mai multe ori, sînt contrazise în reprezentatie. Dar este felul lui, profesional si responsabil, de încãlzire. Chiar dacã un usor accent îi mai trãdeazã încã obîrsia de dincolo de Prut, vorbeste coerent si are mult umor nativ, slefuit la o bunã scoalã de actorie. „Am terminat în anul 1984 facultatea de actorie de la Institutul de Arte din Chisinãu. De loc sînt dintr-o localitate de lîngã Chisinãu, un centru raional cum se numea pe atunci, Strãseni." Îmi aduc aminte cã am fost cîndva pe acolo. Vorbim, prin urmare, ca doi contãrani. „Îti amintesti? Vis a vis de casa aia, Scoala de muzicã, era Casa Sovietelor. Si chiar scoala fusese în intentie un fel de Casã a sovietelor. Era nouã. Acolo sus, dacã te-ai uitat atent, era un loc unde urmau sã fie asezate portretele lui Lenin, Marx si Engels." Asta n-am stiut, dar e bine cã acum sînt informat. „Am fãcut la Moscova doi ani la facultatea de actorie. La noi, la actorie se dãdea examen de admitere din patru în patru ani. Era statutul republicilor sovietice. Numai rusii si cîteva republici mari, precum Kazahstanul sau Ucraina, fãceau exceptie. Nu intrau mai mult de zece – cincisprezece candidati. Eu am avut noroc si am luat; din cei trei sute care erau pe un loc." Stiam eu cã e talentat. „La Moscova se învãta cinci ani, fiincã un an era considerat drept perioadã de pregãtire, de adaptare. Victor Ciutac si domnul Apostol, de la Chisinãu au venit la un examen la Moscova si pentru cã ei aveau mai multe fete si nu prea aveau bãieti mi-au propus sã fac schimbul cu una din studentele lor. Au fost si unele promisiuni cã dacã lucrurile merg bine am sansa sã mã repartizeze la Teatrul National din capitala Moldovei. Am fost de acord si în vara aceea m-am si transferat de la Moscova la Chisinãu unde am terminat facultatea si am fost luat la fostul Teatru «Puskin», actualmente Teatrul National «Mihai Eminescu». Am lucrat sapte ani acolo si în anii ’90, imediat dupã revolutie, a venit un oarecare pentru mine pe atunci, domn Zaharia, care cãuta tineri actori. Începuserã schimburile astea culturale…" Podurile de flori… Chermezele… Mama si masa comunã… Ehe! „Da. Si pentru actori… îmbunãtãtirea limbii române, cum era problema atunci. Dumnealui a zis cã vrea niste actori tineri, pentru cã plecaserã dupã revolutie cam multi din Piatra. Fostul meu profesor de actorie, Veniamin Apostol era si presedintele UNITEM-ului, Uniunea Oamenilor de Teatru din Moldova. El ne-a propus pe trei dintre noi. Toamna am venit eu, Valeriu Avornic si Silvia Ciobanu. Dupã un an celorlalti doi nu li s-a mai prelungit contractul si am rãmas doar eu. Si-am rãmas în continuare pînã în ziua de azi." Toatã biografia sa actoriceascã s-a construit, prin urmare, aici, la Piatra Neamt. Confirmã, cu oarecare vanitate. Despre criticã spune: „Chiar dacã este dureroasã uneori, pentru noi critica nu poate fi decît beneficã. Cel mai rãu ne doare cînd sîntem ignorati; cînd nu avem nici laude, nici critici. Asta ne doare cel mai mult." Stiu, fiecare actor si poate fiecare om cunoaste felul ãsta de durere. Cum a ajuns actor? Simplu; pentru cã asa a vrut. „Mama mea a fost dusã în Siberia. Au ridicat-o de acasã pe timpul lui Stalin. S-a întors cu pãrintii, cu sora si cu un frate mai mic. Dar a rãmas cu stampila aceea de «dusman al poporului». Copiii acestei categorii nu aveau dreptul sã meargã la facultãti de astea, cum ar fi medicina, jurnalistica si altele. Puteam sã alegem doar între agriculturã si culturã. Cum fratele meu voia sã facã jurnalism a trebuit sã aleagã agricultura. Si astãzi este inginer agronom. Mai am un frate mai mic decît mine cu vreo saptesprezece ani. E sudor, dar nu lucreazã nicãieri cã e dãunãtor sãnãtãtii. Mama ar fi vrut sã fac medicina ca sã-i dau concediu medical, cã se simtea rãu. Eu, în schimb, voiam la teatru. Si acolo am mers." Si astfel, în loc de „dusman al poporului" a devenit un fel de „artist al poporului". Cum au fost începuturile pietrene? „Mai greu la început, cu limba, cu accentul… Apoi, pentru mine era o lume strãinã, era altceva. Linistea mi-a adus-o domnul Borcia care, odatã, mi-a spus: «Tudore, stii care e problema? Eu înteleg cã tu ai venit aici si vrei sã trãiesti ca la voi. Dacã vrei sã rãmîi va trebui sã trãiesti ca la noi». Si asta am fãcut dupã aceea. Am jucat peste treizeci de roluri aici, majoritatea principale." Îmi dau seama cã, cel putin în aceastã privintã, e un actor norocos. Parcã intuieste si confirmã: „Eu am avut un mare noroc pentru cã, atunci cînd am venit aici, în teatru, m-au preluat, ca sã zic asa, Ion Muscã, Liviu Timus, Constantin Ghenescu. Au tinut la mine si am jucat în cuplu cu fiecare dintre ei. Dupã ce au plecat Liviu si Costicã am fãcut cuplu cu Ovidiu Crisan. Poate vã amintiti «Romantiosii». Si apoi, sã nu uit, cu Traian Grigoriu, Dumnezeu sã-l ierte! «Fason de înger», «Don Juan»…" Acum, de curînd, cuplul cu Victor Giurescu în «Volpone». Ei…? „Problema este cã sîntem cam de acelasi fel. Adicã facem parte din aceeasi categorie si este un oarecare pericol de a ne anula reciproc." Mã gîndesc sã-l întreb cum se face cã are pasiunea aceasta a cuplurilor. Stiu cã are o prietenã, douã divorturi si trei copii la Chisinãu. Cea de a doua sotie, profesoarã la Institutul de Artã moldovean, nu a vrut sã schimbe capitala cu Piatra Neamt, asa cã a ales despãrtenia. Îsi exprimã preferinta pentru cuplurile masculine foarte original: „Eu cred cã e rezultatul educatiei comuniste care ne-a învãtat încolonati. Glumesc, evident. În teatru îmi place sã fac, cum se spune, schimb de mingi cu cineva. Asa am fost educat; sã fac schimb de replici, sã improvizez în functie de un partener, sã-mi exersez spontaneitatea." Cum vine din partea aceea, puternic influentatã de buna traditie a scolii rusesti de teatru, vreau sã aflu mai multe. „Eu am crescut pe lîngã Vahtangov, scoala Sukin. Vahtangovist era ceea ce numim noi astãzi Meyerhold, scoala reprezentãrii. Erau viziuni diferite asupra actului teatral. Noi ne numeam trãiristi. Vahtangovistii lucrau într-un alt stil. Ei nu trãiau personajul; îl interpretau de aici, de la gît. Nouã, dimpotrivã, ni se cerea sã intrãm în pielea personajului. Dacã strigi, eu trebuie sã înteleg de ce ai fãcut-o, nu pentru cã vrei tu, pur si simplu, sã strigi." Înteleg cã este un fel de motivatie a actului teatral. Iar Tudor Tãbãcaru este, prin urmare, un produs al scolii stanislavskiene. „Asa este. Si pentru noi era mult mai usor sã ne adaptãm, dacã era cazul, la stilul rival. Pentru cã era totusi o rivalitate." Si pentru cã a venit vorba despre adaptare, sînt curios sã aflu cum s-a adaptat la stilul sau, mai bine zis, la stilurile scolii românesti de teatru. Era deosebit? „La început mi s-a pãrut ceva nou si deosebit. Mi se pãrea mult prea simplu, mult prea usor. Îl suspectam de superficialitate. Acum nu mai percep aceastã diferentã." Îi sugerez sã exemplifice categorisirea moldo-ruseascã cu stilurile unor colegi. „Constantin Ghenescu, Cornel Nicoarã, sînt stanislavskieni; Liviu Timus era vahtangovist. Oana Albu, Pufi – Dumnezeu sã-l ierte! – erau în zona Meyerhold." Asa cum o spune, încep sã cred cã în viziunea lui Tudor, Meyerhold este un soi de eufemism pentru Vahtangov. Dar, dacã ne gîndim bine, Evgheni Bagrationovici a fost, totusi, discipol al lui Stanislavski si al lui Meyerhold, a montat Cehov, Maeterlinck si Gozzi, si a întemeiat un teatru încã din 1913, care din 1926 îi poartã numele. Revenind la viata de zi cu zi tin sã-i cunosc pãrerea despre modalitatea de a face bani prin exploatarea harului. Aflu cã cere mult si, de obicei, nu mai e chemat. Apoi, asa cum mã asteptam, detestã improvizatia total nepregãtitã. Este un actor care se respectã si îsi cunoaste pretul. Dar cum la noi se obisnuieste a se cumpãra ieftin… În sfîrsit, mã convinge cã nu acceptã orice si nu ar juca în ruptul capului în ceva în care nu crede si nu-i intuieste efectul. Si trage o pildã: „E ca în bancul acela cînd, la noi undeva, la Cãminul cultural, tovarãsul presedinte al colectivei felicitã multimea: «Vã felicit si tin sã vã informez cã, datoritã abnegatiei cu care ati muncit am îndeplinit în totalitate planul la toate capitolele. La fîn, la oi, la… si în special la brînzã. Mai mult, constatãm cu bucurie si vie satisfactie cã, de fapt, la brînzã l-am depãsit.» La care, un bãtrînel din salã, total nedumerit întreabã: «Bine, bine, tovarãse presedinte, dar unde-i brînza?»“ Îl ascult, îl privesc cum gesticuleazã elocvent, îmi aduc aminte multe din rolurile în care l-am vãzut si l-am aplaudat. Nu vrea sã devinã celebru, nu e tentat sã plece în altã parte în cãutarea succesului, nu e animat de ambitii sterile. Vrea sã joace teatru; cinstit, corect si cu profesionalism. Asa cum îi stã bine unui actor. Unui histrion.