GALERIE FOTO: Semne de recunoştinţă, îndatoriri de conştiinţă

O zicere din vechime afirmă cu îndreptăţire că „din nimic nu răsare nimic“. De unde decurge cu necesitate că dacă ceva există, şi mai ales ceva valoros care ne bucură privirea, sufletul, ne aduce un aduce un spor de confort locativ, de recunoaştere dinafară că locuim într-un spaţiu frumos aranjat, armonios proiectat urbanistic, că localitatea se distinge arhitectural prin clădiri aspectuoase, cu identitate inconfundabilă, cu locuri de agrement în care îţi face plăcere să-ţi petreci câteva ceasuri de timp liber etc., toate astea înseamnă că nimic din cele care înnobilează localitatea, exaltă prin eleganţă şi gust mândria localnicilor nu ne-au picat precum meteoriţii din cer, că nici aceştia nu ne vizitează prea frecvent. Cineva, presupunem cu îndreptăţire, şi nu doar o singură persoană, fie ea recunoscută şi ca edil fruntaş, a avut grijă ca toţi concitadinii să aibă sentimentul de mândrie că sunt trăitori într-o oază de civilizaţie modernă. Fireşte că şi activitatea economică e cea care a susţinut şi susţine substanţial planurile de urbanizare şi locuire civilizată. Felul cum arată un oraş, în special, se datorează eforturilor conjugate ale unor oameni care prin pregătirea lor profesională, prin talentul şi bunul gust de care au făcut dovadă, s-a văzut că nu le-a fost indiferent felul cum gospodăresc aspectul urbei. De la arhitecţi, ingineri proiectanţi sau executanţi, de la designeri şi artişti au izvodit toate câte bucură ochiul şi te fac să te simţi ca în propria casă în localitatea în care locuieşti şi de unde cu greu te-ai desprinde pentru a trăi în altă parte… Se înţelege de la sine că nu mă refer la reperele construcţiilor otova, cu cvartaluri de blocuri cenuşii şi trase la indigo din vremea defunctei „epoci de aur“ coclit. În acestea, prioritate a avut doar utilitarismul primar de strictă necesitate. Estetica a fost menţinută doar pe post de cenuşăreasă între cerinţele fireşti de vieţuire comunitară. Nu ţin numaidecât să blamez ori să diabolizez pe cineva pentru asta. Aşa a fost poate să fie. Nu zic că a fost numaidecât un rău, ba poate chiar un rău necesar, propovăduit ca un simbol al egalităţii şi eticii zise socialiste… Gândurile inserate aici se doresc întoarse către acei făurari de frumos, ctitori de înfăptuiri culturale şi urbanistice care dăinuie şi fac cinste şi pe mai departe acelor locuri despre care se spune că doar omul le sfinţeşte. Faptul trist este că multe din emblemele cărora oameni destoinici, cu vizibile aptitudini creatoare, le-au dat chip şi nume ajung, odată cu trecerea timpului, să se depersonalizeze prin ştergerea din amintirea urmaşilor a figurilor de creatori care au investit în ele însemnele propriei personalităţi creatoare. Se ştie că şi uitarea e scrisă-n legele omeneşti, cum frumos glăsuieşte un vers de romanţă. Cât de sensibil descria poetul Adrian Păunescu în versuri de aleasă simţire acest fenomen al destrămării memoriei colective: Toate se şterg încet, devin postume,/ Uitarea urcă-n cei care mai ştiu;/ Rămâne lumea singură pe lume / Şi, vai, îmbătrânim de timpuriu/… Toate se şterg încet, devin postume,/ Uitarea ne e casă, masă, pat; / Rămâne lumea singură pe lume/Iar noi uităm şi faptul c-am uitat./ (Uitarea ca zodie) Împotriva acestui adevărat flagel obliterant se cuvine să luăm atitudine fermă şi să medităm la remedii recuperatoare. Încă mai există oameni ajunşi la vârste memorabile, deţinători de diferite mărturii ale vremurilor când urbea se moderniza prin sârguinţa şi dăruirea unor maeştri fondatori, adevăraţi ctitori de urbanitate nouă pe străvechea vatră a Petrodavei cu însemne de la strămoşii geto- daci. Cu siguranţă, dacă vom iscodi, vom afla lucruri necunoscute despre cum arăta cu aproape un secol în urmă strănepoata reşedinţei domneşti a lui Ştefan cel Mare, numită Piatra lui Crăciun. Sfârşitul de secol XIX şi perioada interbelică au consemnat înnoiri de substanţă şi de arhitectură notabile şi vizibile mai peste tot locul. Iar numele, activitatea multora dintre cei care au trăit pentru a ne lăsa un oraş frumos încă nu s-au stins cu totul, precum jăratecul ce încă mai mocneşte sub tăciunii aproape consumaţi… Într-o semnalare anterioară, salutam aducerea în lumină editorială a figurii artistului fotograf pietrean Adolphe A. Chevallier, prin publicarea albumului conţinând colecţia particulară de fotografii a domnului Constantin Horghidan. Editura C.M.Imago şi-a făcut un titlu de onoare în a prezenta publicului ineditele unei activităţi creatoare de excepţie a celui care a fost pentru o bună bucată de vreme „fotograf al Curţii Regale“. Trăind şi lucrând decenii de-a rândul în această urbe, artistul helveto-român a lăsat cu siguranţă multe alte însemne ale talentului său în arhiva de suflet a multor descendenţi dintre contemporanii lui. În acest an în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri de la 1918, Consiliul Judeţean nemţean a demarat proiecte de redescoperire şi recuperarea a activităţii multor oameni de seamă din trecutul judeţului. Datorăm fără putinţă de tăgadă acestor ctitori mai mult decât recunoştinţă pentru strădaniile lor de a ne lăsa moştenire lucruri de care suntem mândri. Cum să rămânem indiferenţi, să dăm frâu liber estompărilor? Ingratitudinea nu a fost nicicând o virtute, dimpotrivă! O recunoaştere publică a aportului lor la viaţa cetăţii, la însemnele ei particulare, ar fi mai mult decât o îndatorire de suflet: una de meritorie şi justă cinstire.

Artistul fotograf al Văii Bistriţei

Apariţia pe piaţa editorială a volumului „Artistul Fotograf ADOLPHE A. CHEVALLIER în colecţia mea“ de Constantin Horghidan, survine unui proiect cultural al Fundaţiei „C.M.Imago“ Piatra Neamţ, realizat cu sprijinul Consiliului Judeţean şi care a contat pe principalii susţinători: Ambasada Elveţiei în România prin Fondul Cultural Elveţian „Swiss Sponsors’ Fund“, Le Service Biblioteques&Archives de la Ville de Lausanne, Sinar Photography, Alan Ogden, Domeniul Styrcea, Asociaţia Artiştilor Fotografi din România, Primăria Piatra Neamţ, Primăria Bicaz, RIFIL, Lafor, Contrast, ADF, Camera de Comerţ şi Industrie, Bico Industries, Ancroma, TCE Mobile Dryers, Contrast, Sestri Café, Outsider Art, APMRC, Ordinul Arhitecţilor din România, Uniunea Scriitorilor din România, Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală Nişte Ţărani, Asociaţia „PiatraArt“, Biblioteca „Mihai Eminescu“ Bicaz, NTV Dancri, UAP Bacău, Zile şi Nopţi, Realitatea Media, Monitorul de Neamţ, Viaţa nemţeană, Editura „C.M.Imago“. Constantin Horghidan a fost manager de proiect, Sorin Mihăilescu – manager promovare proiect, Florin Mihai – consultant imagine, Cornel Miftode – asistent manager de proiect – membru AAFR, Cornel Alexandru Niţă – consilier economic – membru CECCAR, iar Lăcrămiora Ooana – şef departament tehnic – specialist dtp. C.M.Imago@colectiadeazi.ro; C.M.Imago1@gmail.com; www.colectiadeazi.ro. Nota Redacţiei: Adolphe A. Chevallier s-a născut pe 7 noiembrie 1881, tatăl fiind Adolf Chevallier (venit din Elveţia ca specialist în exploataţii forestiere chemat fiind de regele Carol I), iar mama, Smaranda Vasiliu. După studii primare la Broşteni, Adolphe studiază la Fălticeni, unde prieteni apropiaţi i-au fost Mihail Sadoveanu şi G.T. Kirileanui, apoi se specializează în artă fotografică la Lausanne. Revenit în ţară, obţine pe 12 decembrie 1921 brevetul de fotograf al Curţii Regale, iar în următorul an îşi deschide un atelier foto în Piatra Neamţ. După a doua confragraţie mondială se mută în Bucureşti, iar în 1950 emigrează în Elveţia şi moare la Baden, pe 23 aprilie 1963. Chevallier este autorul unor portrete ale Reginei Maria, realizate la Bicaz, la reşedinţa Domeniului Coroanei. L-a mai fotografiat pe regele Ferdinand, pe generalul Berthelot sau pe George Enescu. Este cunoscut şi ca „Artistul fotograf al Văii Bistriţei“, multe din fotografiile sale avînd ca subiect ocupaţiile tradiţionale (plutăritul), portul popular, datini şi obiceiuri. A mai surprins chipuri de ţărani, ţigani, evrei, imagini din Piatra Neamţ şi a localităţilor din împrejurimi, acestea avînd un caracter documentar deosebit pentru zona Neamţului.