Fundamentalisme

Ianuarie 1952. Bucuresti. Amfiteatrul „Odobescu“ al Facultãtii de litere si Filosofie , institutie denumitã dupã 1948 „Facultatea de Filologie“. Grupele reunite ale studentilor din anul întîi au curs la marxism-leninism. Sala este ocupatã mai ales de studente, ele fiind si mai constiincioase, si mai fricoase si avînd cãminul mai aproape de Universitate. La un sfert de orã dupã intrarea oratorului, de data aceasta un asistent tînãr, iatã-ne si pe noi, vreo cinci bãieti întîrziati, pentru cã stãtusem la cantinã, la „iepureala“ de dimineatã, si venisem pe jos de la cãminul Cãlãrasi, de lîngã biserica „Sfînta Vineri“, cea damolatã într-o noapte crîncenã, din ordinul lui Ceau. Asistentul, cu ziarul partidului (Scînteia) în fatã, tocmai peroreazã furibund despre o cumplitã abatare cosmopolitã de la morala proletarã si de la linia partidului, precum scria si editorialul (se chema atunci „articol de fond“ si se citea obligatoriu, ca un fel de rugãciune, peste tot, înainte de începerea activitãtii) din ziua aceea, si anume despre crima de a purta pãlãrii verzi frunza-bradului, pãlãrii de pãdurar si de vînãtor, ieftine si la modã în rîndurile tineretului bucurestean. În toiul filipicei, apãrem noi, întîrziatii, eu purtînd în mîna dreaptã, oroare!… o pãlãrie verde! Abominabilã crimã! Asistentul, devenit mai tîrziu un actor cunoscut al scenei românesti, mã pune la zid si mã mitraliazã, fiintã coruptã, cosmopolitã si lipsitã de constiintã proletarã ce eram. Dupã ce si-a isprãvit munitia, la întrebarea ciceronianã „pînã cînd“? am rãspuns cam asa: „Tovarãse asistent, în patria noastrã muncesc vreo sutã de mii de pãdurari, brigadieri silvici si tãietori de pãdure, soldati devotati ai partidului în domeniul forestier. Cu totii poartã pãlãrii ca asta. Pe de altã parte, cea din mîna mea este produsã, precum de vede dupã etichetã, la Timisoara. Si eu am fost pãlmãs în pãdure astã-varã si de acolo am pãlãria. Si nu am altceva pentru a-mi apãra capul de frig“. Cei din amfiteatru plesneau de rîs pe înfundatelea; iar asistentul, care avea totusi simtul umorului, a scos un pol din buzunar si mi l-a aruncat în pãlãrie. „Poftim! Sã-ti cumperi o sapcã!“ Cu banii aceia, noi, bãietii, am petrecut o searã de neuitat în berãria din preajma cãminului studentesc. Septembrie 1956. Bicaz. Se deschid cursurile anului scolar 1956-1957 si participã la festivitate tot tacîmul liderilor de partid de pe marele santier al hidrocentralei „V.I. Lenin“. Din partea elevilor, vorbeste premianta clasei a zecea. Fata, frumisicã si desteaptã, poartã un breton tãiat chiar deasupra sprîncenelor; iar bretonul fetelor si chica bãietilor sînt abateri grave de la morala proletarã, tocmai în zilele acelea înfierate abundent de „Scînteia tineretului“, organ de presã al junimii comuniste (unde au crescut si s-au format mai toti marii nostri gazetari de dreapta din ziua de azi, cei de cincizeci de ani si peste). Stabul de la tineret, un flãcãu care peste douã decenii avea sã devinã un excelent profesor de istorie, în stare sã spunã despre tineretea sa cã a fost „imbecilã si analfabetã“, sare ca ars, întrerupe spiciul fetei si tine un scurt si dramatic discurs demescator, dupã care faptã principialã mã cheamã la refec în biroul directorului, eu fiind nefericitul proaspãt diriginte al delincventei cu pricina. Sã dau socotealã! Pus la zid, inventez la repezealã o explicatie salvatoare, pentru elevã si pentru mine. Cînd era micã, fabulez eu, biata fatã a cãzut de pe bicicletã si a rãmas cu o cicatrice foarte urîtã pe frunte. De asta… Stabul a înghitit minciuna si totul s-a terminat fãrã exmatricularea cerutã initial. Nu e de rîs si nici de mirare. În anii aceia, unul dintre cei mai de seamã poeti ai României a fost condamnat la moarte petru o poezie!!! pentru o poezie… Dacã acum aceste amintiri nu pot arãta nebunia fundamentalistã care se abãtuse peste noi si par mai curînd comice, ce se petrece în prezent într-o bunã parte a lumii, chiar si în tãri cu grad înalt de democratie, trebuie sã ne punã în gardã, cãci istoria are perfidul obicei de a se repeta!