Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

Fiecare cu… Cucul lui

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cucu, mai exact, domnul Cucu, încă ministru al transporturilor, ne-a oferit o mostră absolută de civism şi conştiinţă: fără să-i zboare (via TAROM) gândul la odihna pe care o merita după ziua de vizite pe şantierele autostrăzilor noastre, mai înainte de a se retrage în mângâierea propriului aşternut, a tras o fugă la domiciliul unei directoare de companie, cam delăsătoare, să se convingă că activitatea de mâine va avea toate premisele unei derulări normale, fără praguri şi necazuri. N-a făcut şi Geoană (la vremea lui) la fel? Ce dovadă mai elocventă de profesionalism! S-au găsit însă nişte clănţănitori nemernici, cărora nimic nu le place şi l-au încolţit. Ce atâta tevatură, ce atâta mistificare a bunelor intenţii ale unui slujitor al intereselor noastre? Nu este în intenţiile de a limpezi cu orice preţ nişte dedesubturi, dar socotim bun prilejul de a oferi cititorului o poveste cu alt cuc. Al nostru. Pe vremea când nu eram de capul nostru, ne bucuram de prezenţa tovarăşului Cucu, omul cu ochi albaştri cu care ne întâlneam pe coridoarele spitalului mai toată ziua. Era, totuşi, om de bun simţ,nu-şi depăşea limitele şi… convieţuiam. După o tentativă eşuată (aveam un frate condamnat politic în puşcărie), de racolare în rândurile instituţiei cunoscute, omul n-a mai încercat. La modul oficial, mi se adresa cu „tovarăşu’ doctor“, pentru ca atunci când nu mai era cineva de faţă să mă numească „Virgilică“. Nu eram cu nasul pe sus, nu aveam orgolii de apărat şi, ca mai tânăr, nu-l întrebam de unde mi se trage alintul. Iar odată cu trecerea timpului, am devenit „Virgilică-tată“. Cine ştie ce resorturi intime îl determinau la asemenea neobişnuită formulă de adresare?! Într-o zi, o colegă m-a rugat să internez o rubedenie cu diagnosticul de apendicită. Ce chirurg refuză s-o facă? Numai că seara, la contravizită, apendicita se dovedea a fi un avort în curs, motiv pentru care bolnava a fost transferată la maternitate, în vederea rezolvării fireşti. Nicăieri în lume povestea nu ar fi avut un „va urma“. Nu şi la noi. La ancheta care însoţea orice avort, lucrurile s-au complicat. Procurorul de caz a descoperit că bolnava fusese operată de apendicită în urmă cu mai mulţi ani, încât s-a conturat ipoteza unui avort criminal (altfel cum?!?), cu o internare ocolitoare şi, ca atare, eram implicat, fie ca autor, fie ca mijlocitor al întreruperii de sarcină. Nimic mai adevărat, eram în culpă elementară: avizasem internarea bolnavei, fără să o examinez. Când tovarăşul Cucu m-a ancheta la rândul lui, a uitat de „Virgilică-tată“ şi m-a invitat să-mi justific atitudinea, lucru nu tocmai simplu. Aflat la ananghie, am susţinut, cu toată seninătatea de care eram capabil, că ştiam că bolnava fusese operată de apendicită, dar că există anumite situaţii în care chirurgul se mulţumeţte cu plasarea unui tub de dren ca să evacueze puroiul din abdomen şi lasă apendicele pe loc. Aşa gândisem şi în cazul pacientei mele. Bineînţeles că tovarăşul Cucu nu a crezut o iotă din spusele mele (ce, parcă eu credeam?!?) şi a cerut ajutorul şefului de secţie. Acesta, fără să clipească, a confirmat spusele mele: era şi posibil şi plauzibil. Şi uite cum am scăpat cu obraz curat. Dar de atunci, de fiecare dată când dădeam cu ochii de tovarăşul Cucu, acesta mă atenţiona cu arătătorul mâinii drepte, ceea ce în mintea mea însemna: „Virgilică-tată, tot pun eu odată mâna pe tine!“. După o bună bucată de vreme, când eram de gardă, numai ce m-am trezit cu tovarăşul Cucu, în uşa cabinetului, prăvălit de o durere de şale: „Virgilică-tată, scapă-mă, nu mai pot, mor, mă doboară durerea asta, nu mă lăsa, te rog!“. A fost rândul meu să-i fac cu degetul: „Cuculeţule, ai dat de dracu’“. Dar m-am apucat de treabă şi l-am scăpat de durerea care-l potopise. Peste câteva zile, a eliminat pietricica de rinichi şi el a scăpat de durere, iar eu de ameninţarea cu arătătorul lui. Până când tovarăţul Cucu a trecut în lumea drepţilor şi a devenit o amintire.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Reconcilierea naţională nu este obiectivul Preşedintelui României, ci doar al Preşedintelui SUA

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cred că foarte mulţi români au urmărit ceremonia investirii celui de al 46-lea Preşedinte al Statelor Unite ale Americi, care a avut loc în ziua de 20 ianuarie la Washington DC.

Interesul a fost cu atât mai mare, cu cât în 6 ianuarie am urmărit cu îngrijorare evenimentele grave care au avut loc în această ţară, considerată model de democraţie. Pe 6 ianuarie am fost martorii faptului că, în SUA, societatea este fracturată şi că Trump i-a lăsat moştenire lui Biden două Americi.

Cu patru ani în urmă, la ceremonia de investire a sa ca Preşedinte al SUA, Donald Trump a vorbit, aparent convingător, despre unitatea necesară în societatea americană. Unitate pe care a călcat-o sistematic în picioare, prin tot ceea ce a făcut, reuşind la final de mandat să rupă SUA în două părţi ireconciliabile. La noi, în România, Klaus Iohannis a vorbit şi el de multe ori despre unitate românilor, dar a militat numai pentru unitatea dreptei, reuşind ca la sfârşitul mandatului, în 2019, societatea românească să fie fracturată grav, în două Românii.

Acum, la Casa Albă, noul preşedinte ales Joe Biden a ţinut un discurs memorabil despre necesitatea reconcilierii dintre cele două Americi, susţinând că ,,pentru a învinge toţi duşmanii, trebuie să fim uniţi. Sper să unesc poporul şi naţiunea. Vă jur că voi fi preşedintele tuturor americanilor”. Referitor la evenimentele din 6 ianuarie, Joe Biden a subliniat ,,cât de preţioasă este democraţia, dar şi cât de fragilă este”. Întreaga ceremonie a stat sub semnul unităţii, reconcilierii şi a trecerii peste obstacole şi diferenţe.

În rugăciunea sa din timpul ceremoniei, un înalt pastor a invocat ,,Ajută-ne Doamne să reconciliem naţiunea!”. Cred că preşedintele Iohannis a urmărit toată ceremonia, scoţându- şi de pe cap şepcuţa primită de la Donald Trump, când asculta discursul lui Joe Biden. Ghinionul nostru, al românilor, este că Klaus Iohannis nu şi-a propus ca obiectivul celui de al doilea mandat al său să fie reconcilierea naţională. Şi-a propus să ne ducă aşa dezbinaţi într-o ,,Românie normală”. .

Paradoxal, reforma PSD-ului, dictată de Klaus Iohannis, va începe cu reformarea PNL-ului

Abia a trecut o lună de zile, de la instalarea Guvernului Cîţu, că deasupra Partidului Naţional Liberal s-au ridicat coloanele de fum ale unei răzmeriţe interne. Sub bagheta europarlamentarului şi primvicepreşedintelui PNL Rareş Bogdan, tenorii Sigfrid Mureşan şi Florin Roman au interpretat aria acuzării lui Ludovic Orban, solicitându-i acestuia demisia din fruntea partidului.

Luptele interne în PNL s-au acutizat exact în momentul când rezultatul alegerilor parlamentare au demonstrat că partidul nu a putut trece de pragul de 25%, pierzând alegerile. În aceste circumstanţe defavorabile, PNL s-a văzut obligat să împartă puterea cu USR-PLUS şi cu UDMR, pentru a-i putea oferi lui Klaus Iohannis cheile ,,Parlamentului Meu” şi ale ,,Guvernului Meu”, pe care acesta să şi le atârne la brâu.

În toate mediile se vorbeşte despre răzmeriţa din PNL, că este condusă de o grupare ,,progresistă” din care fac parte şi lideri notorii, cu state vechi în funcţia de primari de municipii, precum Emil Boc, Ilie Bolojan sau Gheorghe Falcă. Din anul 1990, drumul liberalilor a fost pavat de cohorte de ,,progresişti”, de care acest partid nu a dus lipsă, dar care au avut mandate scurtate de alţi ,,progresişti”, dornici de a pune mâna pe partid.

Ludovic Orban a avut şi el momentul lui de glorie ca ,,progresist”, iar ,,progresistul” Rareş Bogdan îi scrie azi necrologul. Acum, Ludovic Orban este acuzat că a condus partidul discreţionar, că a pierdut alegerile parlamentare şi că a vândut interesele partidului şi ale ,,baronilor galbeni”, pentru a obţine foloase proprii, cuantificate în funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Corul ,,progresiştilor” din PNL creşte de la o zi la alta, pe măsură de USR-PLUS le roade din caşcaval. Mai mult, progresiştii îi reproşează public lui Ludovic Orban, ceea ce liberalii ţineau ascuns sub preş, că guvernul său a făcut multe erori, atât în gestionarea pandemiei, cât şi în gestionarea economiei, pierzând încrederea românilor. Astăzi 73% dintre cetăţeni consideră că România merge într-o direcţie greşită.

Căderea imaginii PNL s-a accentuat după alegerile din 6 decembrie 2020, când premierul demisionar Ludovic Orban, pentru a-şi asigura un scaun sub fund, a negociat atât de prost cu liderii formaţiunii USR-PLUS, încât această formaţiune de numai 15%, a preluat frâiele guvernării, pe care PNL doar mimează că le ţine. Paradoxal, dar costurile guvernării Cîţu nu vor fi imputate decât PNL-ului. Se pare că liberalii abia acum sunt conştienţi de acest lucru.

Liberalii ,,progresişti” vor acum reformarea PNL-ului

Noii progresişti liberali, în frunte cu Rareş Bogdan, îl acuză pe Ludovic Orban că şi-a însuşit modelul PSD de promovare discreţionară în funcţii publice a oamenilor de casă. Până nu demult, acest model de promovare era imputat doar lui Liviu Dragnea şi ,,baronilor roşii”, care brevetaseră ,,clientelismul de partid”.

Toată suflarea progresistă a PNL-iştilor îşi pune acum speranţa în noua reorganizare a partidului, care trebuie să aibă loc cu ocazia unui cât mai recent congres. Klaus Iohannis, care şi-a impus să nu bage în seamă PSD-ul până ce acesta nu se reformează după ideile lui, are acum surpriza istorică să constate că de reformat se reformează doar PNL-ul, după zicala ,,Nu-i pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte”. Dacă PSD-ul era programat la reformare, se nimereşte ca PNL să fie cel reformat, trecând peste rând.

Am ajuns să trăim din plin paradoxurile iohannisiene, după care PNL, deşi pierde alegerile, câştigă dreptul de a guverna. Deasemeni, nici nu a reînceput bine guvernarea, că în PNL a izbucnit răzmeriţa, care prefigurează căderea ,,Guvernului Meu”.

Răzmeriţa din PNL vizează alegerile prezidenţiale din 2024

Regula istorică a ultimilor ani, arată că un preşedinte de partid, dacă nu este prim-ministru, nu are control asupra guvernului propriu. În PSD, această regulă a fost respectată până la Liviu Dragnea, excepţia fiind Viorica Dăncilă, care a confirmat regula. La rândul său, Marcel Ciolacu îl copie pe Dragnea, ferindu-se de funcţia de prim-ministru, ca dracul de tămâie.

Primvicepreşedintele PNL Rareş Bogdan priveşte mai adânc în viitor, ştiind că în 2024 acest partid va trebui să aibă un candidat la preşedinţia României. Rareş Bogdan nu vrea ca acest candidat să fie Ludovic Orban, căruia consideră că ,,i s-a umflat capul” şi a condus discreţionar partidul şi guvernul.

Culmea este că în anul 2016, pe când era făcător de emisiuni televizate, Rareş Bogdan cerea public ca ministrul transporturilor, care era Ludovic Orban, să fie arestat. Mai târziu, când a devenit liberal, Rareş Bogdan a schimbat macazul susţinând în noiembrie 2020 că Ludovic Orban ar merita să i se facă statuie în chip de ,,pompier atomic”, deoarece are capacitatea de a rezolva dorinţele ,,fierbinţi” ale lui Klaus Iohannis. Pentru această schimbare de macaz, Rareş Bogdan a primit de la Klaus Iohannis, funcţia de primvicepreşedinte al PNL. Punând acuma mâna pe târnacop, Rareş Bogdan vrea să dărâme statuia ,,pompierului atomic”, pentru a pune în loc statuia proprie, cu voie de la Cotroceni.

Pentru funcţia de preşedinte al PNL ,Rareş Bogdan deja şi-a anunţat candidatura. Ca în cimilitura românească ,,Mânăstire într- un picior, ghici ciuperca ce-i?”, putem spune acum ,,Candidat la preşedinţia României, ghici Rareş Bogdan ce-i?”. Asta ne mai lipsea, vorba lui Bulă.

Citește știrea

Actualitate

Nimic nu va mai fi ca înainte!

Știre publicată în urmă cu

în data de

Anul 2020 va rămâne în istoria omenirii ca anul în care s-a decretat că „Nimic nu va mai fi ca înainte“, din cauza declanşării pandemiei. Se dovedeşte că noul coronavirus modifică în profunzime modul în care întreaga omenire va trăi de acum încolo.

Se schimbă modul cum ne vom organiza viaţa, cum vom lucra şi ne vom instrui, cum ne vom petrece timpul liber, cum vom interacţiona unii cu alţii. Actuala pandemie este clasificată a fi a doua ca cea mai catastrofală din istoria umanităţii, după „Ciuma neagră“ din anul 1347, când populaţia lumii s-a micşorat cu o treime.

Nici măcar „gripa spaniolă“ a anilor 1918 -1919, care a făcut între 50 şi100 de milioane de victime, nu poate surclasa actuala pandemie. Anul 2020, este anul în care ar trebui completat zodiacul chinezesc cu o nouă zodie. Pe lângă cele 12 animale, care alcătuiesc zodiacul respectiv, să se introducă şi COVID – 19, care să reprezinte neîncrederea.

Cea mai mare victimă a actualei pandemii este încrederea în ziua care urmează. Cele 10 luni de pandemie nu seamănă cu nicio perioadă din regimul comunist, când totuşi aveam mai multe libertăţi. Dacă pentru România, Revoluţia din decembrie 1989 a fost şansa de a deveni o ţară normală, pentru a reveni la normalitate după pandemie se pare că va fi nevoie de o nouă revoluţie. Nu mă refer la revoluţia propusă de Klaus Iohannis şi guvernul lui, care nu este decât o utopie, ca şi comunismul.

Privind retrospectiv, nu printr-o retrospectivă contabilă, anul 2020 a fost anul în care am fost obligaţi să avem un comportament şablon, limitat la „purtatul măştii“, la „distanţarea fizică“ şi la „statul acasă“. Acest comportament şablon a fost cauza unui şir interminabil de prăbuşiri, atât în plan individual, cât şi în plan naţional. Cel mai mult s-a prăbuşit încrederea. Încrederea în noi, în apropierea de omul de lângă noi, în autorităţi şi mai ales în soluţiile acestora de a combate pandemia şi efectele ei.

Din perspectiva aceasta, decidenţii noştri, de la toate nivelele, s-au dovedit a fi mediocri în faţa provocărilor. S-a prăbuşit încrederea în sistemul medical şi în sistemul de educaţie. Închiderea îndelungată a şcolilor readuce la ordinea zilei problema alfabetizării. Vom fi obligaţi să revenim la preocupările statului comunist din anii ’50, când s-a pus în mod real problema alfabetizării a milioane de români ţinuţi departe de către de regimul anterior.

Globalism, naţionalism, pandemism

Noul coronavirus a deschis larg porţile, grăbind astfel instalarea globalismului, ca nouă ordine mondială. Primele reacţii de autoapărare au fost apariţia vaccinurilor şi renaşterea naţionalismului. În contextul secolului XX, globalismul este o ideologie neoliberală, proprie unor grupări care au interese ce depăşesc interesele naţionale. România nu duce lipsă de astfel de grupări.

Globalismul este denumit şi neomarxism, deoarece preia de la marxismul originar două obiective majore: desfiinţarea naţiunilor ca entităţi entologice şi subminarea Bisericii Creştine. Globalismul presupune ca o supraputere internaţională să poată decide asupra gestionării tuturor resurselor planetei, punând bazele unei noi ordini mondiale. Noua ordine mondială vizează diminuarea unor funcţii, precum suveranitatea, statul, naţiune, partide, guverne, etc., pe care să le transfere unor entităţi supranaţionale.

Uniunea Europeană este o astfel de entitate, în care se vor topi societăţile naţionale, pentru a se naşte societatea europeană. Ca o primă reacţie la globalizare, în unele state ale Uniunii Europene, naţionalismul se manifestă din ce în ce mai pregnant. Brexitul, mişcarea prin care Marea Britanie s-a desprins din UE, scoate în evidenţă aserţiunea că „o nouă ordine globală paşnică, poate fi realizată numai prin naţiuni puternice“.

Naţiunile slabe riscă să rămână de căruţă. Şi în Statele Unite ale Americii, sub conducerea lui Donald Trump, s-a revigorat naţionalismul. Donald Trump, în calitate de candidat la preşedinţia SUA, declara în 2016 că „nu vom preda această ţară sau poporul ei cântecului fals al globalismului“. Prin prisma recentelor evenimente grave din SUA, declaraţia lui Trump poate fi considerată „cântecul de lebădă“ al acestuia.

La Capitoliu, clădirea Congresului SUA, protestatarii, mulţi de profesie, au pătruns în clădire de parcă forţele de ordine n-ar fi existat. S-au produs devastări, molestări, tratamente reciproce cu gaze şi au murit cinci persoane. S-au făcut unele paralele forţate cu mineriadele sau cu evenimentele din 10 august 2018 din Piaţa Victoriei. Acum, în SUA s-au pornit dosare penale doar împotriva protestatarilor, nu împotriva forţelor de ordine ca în România lui 10 august, unde asaltul protestatarilor asupra Guvernului a eşuat deoarece forţele de ordine au demonstrat că îşi cunosc menirea.

La Capitoliu, ca şi la noi în 13-15 iunie 1990, protestele au reprezentat reacţia unei părţi a populaţiei la rezultatul alegerilor. În SUA, protestatarii au fost chemaţi de Donald Trump pentru a contesta, timp de aproape două luni, rezultatul alegerilor legale. În România, minerii au venit la chemarea lui Ion Iliescu, să suplinească lipsa forţelor de ordine, care s-au dovedit depăşite de evenimente, lăsând protestatarii să conteste rezultatul alegerilor legale timp de o lună. Lui Donald Trump i se reproşează că a reuşit să submineze poziţia SUA de lider mondial, iar lui Ion Iliescu i se reproşează că a reuşit să maculeze imaginea României. Suntem martori ai unor situaţii identice din două state democratice, în care s-au aplicat soluţii diferite. În SUA s-a concluzionat că a contesta alegeri democratice este un act antidemocratic, pe când în România lui 1990 astfel de proteste au fost considerate mai mult decât democratice.

Premierul Cîţu, adeptul globalizării, vrea să vândă tot

Premierul Cîţu este hotărât să înceapă vânzarea activelor unor importante companii de stat, din domenii considerate strategice, deşi această vânzare era amânată prin lege să aibă loc abia după doi ani, din cauza crizei economice provocată de pandemie. Ştim că într-o criză economică orice vânzare de active se realizează la preţuri de nimic.

În cazul de faţă este vorba despre Hidroelectrica, Transelectrica, Nuclearelectrica, Transgaz, CEC Bank, Portul Constanţa, aeroporturile şi multe alte asemenea. Nici în condiţiile în care aceste companii ar fi falimentare, vânzarea lor nu ar putea fi considerată rentabilă. Dar în condiţiile în care aceste companii sunt profitabile, se impune ca premierul Cîţu să fie luat la întrebări, de ce îl înghesuie graba vânzărilor?

Întrebat, premierul Cîţu a răspuns aiuritor că vrea să dea astfel un semnal că România „are o economie modernă“. De parcă acum, în plină pandemie, mai interesează pe cineva cât de modernă este economia României. Continuând lista întrebărilor, premierul Câţu îşi motivează la fel de aiuritor vânzările, spunând că „nu avem resurse la buget pentru a capitaliza aceste companii“.

Ca să nu se vadă afacerea, care constă în cedarea activelor „pe de-a moaca“ unor pişicheri „investitori strategici“, Cîţu o ascunde după draperia „atragerii capitalului străin“. În majoritatea lor, companiile supuse vânzării de către Guvernul Cîţu sunt profitabile, ceea ce demonstrează că se pot menţine şi dezvolta în următorii doi ani, fără a împovăra statul. În această perioadă, ţări europene sănătoase la cap îşi protejează activele naţionale, deşi se află în plină criză economică. Un comentator scria într-o postare recentă că „o vânzare de acţiuni, realizată inteligent, poate fi benefică pentru economia românească“.

Nu am motive să-l contrazic, dar l-aş întreba de unde vede comentatorul atâta inteligenţă la Guvernul Cîţu? Până acum, mii de obiective industriale româneşti vândute astfel au dispărut, după aceeaşi schemă de modernism economic. Au fost cumpărate, falimentate, salariaţii disponibilizaţi, au fost vândute utilajele ca fier vechi, clădirile şi terenurile.

Într-un an de guvernare liberală, sub ministrul Finanţelor Cîţu, România s-a împrumutat, în timp record, cu imensa sumă de 100 de miliarde de lei. Sumă cheltuită deja, dar pe care refuză total s-o justifice în faţa Parlamentului care ne reprezintă interesele. O singură dată a fost auzit bâiguind o justificare, în care pomenea ceva de „greaua moştenire lăsată de PSD“. Într-o astfel de situaţie, ministrul şi premierul Cîţu era obligat să justifice în faţa Parlamentului din ce se compune această grea moştenire, defalcată pe capitole de cheltuieli, pentru a şti cu exactitate de ce se face vinovat PSD. Astfel, PSD, pus în faţa justificărilor concrete ale lui Cîţu, era obligat să justifice la rândul său datoriile lăsate în grija Guvernului Orban, dacă acestea sunt reale, ori să le declare mincinoase, pentru a ne lămuri cine minte, iar noi populaţia, să nu mai fim luaţi de proşti.

Domnul Cîţu nu vrea să dea socoteală pe ce a cheltuit 100 de miliarde de lei şi acum doreşte să pună mâna pe sumele obţinute din vânzarea activelor, pentru a avea bani la Buget, pe care îl tot amână să îl prezinte. Ca şi în cazul precedent, iar nu vom afla pe ce a cheltuit şi aceste sume. Gurile rele spun că banii obţinuţi din vânzare activelor prezentate sunt destinaţi pentru acoperirea altei „grele moşteniri“, aceea lăsată Guvernului Cîţu de către Guvernul Orban.

Singura mişcare globalistă, care ar trebui permisă premierului Cîţu în următorii doi ani, e ca acesta să considere că noul coronavirus este o ameninţare globală, care trebuie stopată cât mai grabnic şi eficient. Din jilţul său de la Cotroceni, Klaus Iohannis dă semne că îşi asumă toate aiurelile lui Cîţu, aiureli care sunt combătute public de specialiştii în economie ai României, neatinşi încă de virusul globalizării.

Citește știrea

Educatie

Tristeţea măştilor şi tristeţea unui dascăl

Știre publicată în urmă cu

în data de

Autor

■ educatoarea Angela Tăbăcaru vorbeşte despre „tristeţea“ măştilor pandemice ■ ea spune că este cea mai grea perioadă a vieţii sale, acum cînd nu mai are voie să îmbrăţişeze un copilaş ■ fostul inspector şcolar crede că „Generaţia şcolii online este privată de dreptul la educaţie“ ■

Angela Tăbăcaru, educatoare pensionară, fost inspector şcolar pentru învăţămîntul preprimar, face o serie de consideraţii pe tema măsurilor de închidere a învăţămîntului şi despre purtarea măştilor.

„Nu am nici o apartenenţă politică, dar ceea ce văd în jurul meu, acum, îmi provoacă o imensă tristeţe. Şcolile, în opinia mea, trebuiau lăsate deschise, după modelul altor ţări. Copiii mei lucrează în Norvegia, au rămas în izolare, dar copiii merg la şcoală, unde sînt mult mai în siguranţă ca acasă. Tristeţea mea cea mai mare nu e aceea că sîntem obligaţi să purtăm măşti, pentru că o mască ne apără şi pe noi, şi pe cei din jur, în caz de strănut, tuse, vorbit.

Tristeţea mea, repet, e legată de închiderea grădiniţelor şi şcolilor. Eu ţineam locul unei colege, educatoare, aflată în concediu de maternitate. Şi tristeţea mea a devenit şi mai mare în momentul în care un copilaş m-a întrebat: «Doamna, de ce nu am voie să te mai îmbrăţişez?» dar, şi ei, mititeii, au înţeles că nu mai au voie să-ţi sară în braţe ca altădată. M-am gîndit cît de trist este acest lucru, pentru că şi eu, la vîrsta mea, am nevoie de dragoste, de îmbrăţişări, de pace, iubire, înţelegere. De la fereastra bucătăriei, mă uitam la zecile de copii care veneau la Şcoala Mihai Eminescu. Fiecare purta o mască: unul albă, altul neagră, altul albastră, altul roşie. I-am urmărit şi pe adulţii care purtau mască. Şi am citit sentimentul de tristeţe şi îngrijorare de sub aceste măşti. Atunci mi- am amintit de perioada Sărbătorilor de iarnă, petrecute la părinţii mei, la Bozieni, cînd ne treceau pragul casei, cetele de mascaţi care veneau cu Capra şi Ursul de la Crăciun şi pînă la Anul Nou. După ce urau, ei îşi descopereau feţele. Acum nu mai e posibil acest lucru şi nu mai ştii ce se ascunde în spatele unei măşti“, ne-a mărturisit Angela Tăbăcaru.

Aceasta este însă dezamăgită şi de faptul că, în plină pandemie de coronvirus, parlamentarii se folosesc de această temă în mod politicianist, atacîndu-se unii pe alţii, incapabili să găsească o soluţie viabilă de limitare a tragediei care ne înconjoară.

„Ceea ce mă înspăimîntă, cu adevărat, în aceste vremuri grele, de neînţeles, este ceea ce se va întîmpla cu «Generaţia online», metoda de studiu nefiind o soluţie. Un copilaş de 6-7 anişori este greu să înveţe să scrie şi să citească în acest regim. Aceşti copii, obligaţi să stea cu nasul în calculator ore întregi, nu numai că nu vor învăţa cum trebuie să scrie, să citească şi să socotească, dar în cîţiva ani, sigur, vor purta cu toţii ochelari. Inteligenţa nativă a românilor va scădea şi ea. Şi mă întreb cui servesc dezbinările politice la care asistăm?

Măsurile lor, ale politicienilor, indiferent de culoare, ar trebui să fie în folosul oamenilor şi să nu mai fie atît de pripite“, a mai spus, îngîndurată, Angela Tăbăcaru.

Citește știrea

Trending