Contactează-ne

Arhivă 2005-2017

Fermierul

Știre publicată în urmă cu

în data de

Monsieur Bischop mãsoarã aproape doi metri înãltime, cîntãreste peste o sutã treizeci de kilograme si are bratele masive, ca ale mîncãtorului de spanac din filmele cu desene animate. Întreaga sa fãpturã te duce cu gîndul mai curînd la halterofili decît la tãrani, mai ales dacã îl compari cu semenii lui de la noi, cei mai multi niste bãtrînei încovoiati de greutãtile unei vieti aspre, cu fata sãntuitã de vînturile atîtor anotimpuri si cu mîinile de culoarea pãmîntului. Un strãmos al sãu a venit din Olanda cea cu pãmîntul smuls din ocean, dar si acela prea putin, în Franta, unde, dupã 1789, terenul agricol se gãsea din abundentã. Ca la noi acum. Urmasii olandezului au devenit cetãteni ai noii patrii, asimilati definitiv într-o tarã unde nu existã oficial etnii, ci doar cetãtenia francezã. Punct. Clãdirea principalã a fermei domnului Bischop, aflatã în plin cîmp, departe de orice localitate, dateazã din vremuri strãvechi, în secolul al saisprezecelea adãpostind un lazaret de leprosi. Pe dinafarã, nimic spectaculos, decît proportiile, mult mai mari fatã de cele ale unei locuinte tipice de fermier din pãrtile Burgundiei. Pe dinlãuntru se pãstreazã neschimbate toate trãsãturile arhitecturii medievale, cãminele uriase din piatrã masivã si tavanele joase, durate din lemn si sprijinite pe grinzi uriase, afumate si lustruite de-a lungul mai multor veacuri. În cîteva încãperi se pãstreazã, ca într-un muzeu sui-generis, mobilele vechi, din stejar sculptat, în rest interioarele fiind dotate cu tot ce modernitatea poate face viata familiei mai comodã. Fermier bogat si umblat prin lume, cu mintea deschisã spre nou, domnul Bischop a aterizat, curios, dar si cu planuri mari, acum zece ani în Bãrãgan, unde a întemeiat urgent o exploatare modernã pe vreo mie de pogoane, condusã acum cu mînã de otel (cu sau fãrã mãnusã de catifea) de o româncutã care foloseste tehnologia vesteuropeanã si forta de muncã localã. Patronul vine în România de cîteva ori pe an si de fiecare datã stã la noi cîte douã-trei sãptãmîni, dupã cum cer interesele fermei. Cu toate capriciile vremii, cu toate contrele si ciudãteniile birocratiei si finantelor, în haosul deplin din reforma noastrã agrarã, ferma domnului Bischop reuseste sã supravietuiascã datoritã abilitãtii româncei care o conduce Socotind cã în atîtia ani a avut vreme sã învete cît de cît româneste, l-am întrebat în limba noastrã pe fermierul francez dacã si cît de bine ne întelege. Mi-a rãspuns cu un zîmbet politicos si cu o ridicare din umeri: nu pricepuse întrebarea. Am reluat-o în limba lui, adãugînd cîteva cuvinte cu privire la mirarea mea pricinuitã de aceastã bizarã situatie. Omul a rîs copios si mi-a rãspuns, evident, în francezã, singura limbã pe care o cunoaste, cã noi, românii, sîntem vinovati. Muncitorii de la ferma lui din Bãrãgãn, tãranii români adicã, vorbesc cu totii, mai mult sau mai putin gramatical, limba lui Voltaire, asa cã… eu asta aveam deocamdatã de spus: cã stãm pe gãinãt în bãtãturã, cã arãm ca pe vremea Bãdicãi Traian, cã nu avem cam nimic din ceea ce are satul modern european, dar sîntem mai catolici decît papa: vorbim cu totii limbi strãine, asa, de-ai naibei, sîc!!!

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Advertisement








Trending