„Fermeriada” pe roţi

Am definit ca „Fermeriadă” actualul protest al fermierilor din România, pentru a arăta că sunt de acord cu aprecierea unor analişti ai momentului, printre care şi Ion Cristoiu, că suntem martorii unui nou tip de mineriadă. Singura analogie, care s-ar putea face cu cea de a treia mineriadă (13-15 iunie 1990), este că protestul actual este bine organizat, este masiv, nu este spontan, are organizatori și nu este autorizat.

Având în vedere că protestele actuale vizează Guvernul, s-ar putea face o mai corectă analogie cu cea de a patra mineriadă (24-28 septembrie 1991), numai că aceasta a fost şi o tentativă de lovitură de stat, orchestrată de Opoziţie. Istoricii, pentru a menaja imaginea Opoziţiei de atunci, au cam trecut sub tăcere tentativa de lovitură de stat, eşuată parţial pentru că din tandemul Ion Iliescu – Petre Roman, primul a reuşit să rămână pe funcţie.

Acum nu este vorba de o „mineriadă” propriuzisă, ci de „o fermeriadă”, care are cu totul alte obiective, deşi poate duce şi la dărâmarea guvernului. De câteva zile, începând cu 10 ianuarie a.c., România se sufocă sub presiunea anvelopelor de iarnă, cu care sunt echipate vehiculele grele ale protestatarilor.

Guvernul Ciolacu s-a trezit flancat între anvelopele vehiculelor fermierilor şi ale vehiculelor transportatorilor, pe care i-a unit o listă lungă de revendicări. Coloane lungi de tractoare grele, utilaje agricole mari, camioane şi tiruri, s-au pus în mişcare spre București, având GPS-ul fixat pe Piaţa Victoriei, care trebuia transformată într-o uriaşă parcare, de unde să se poată dialoga direct cu Guvernul.

N-a fost să fie, cel puţin până acum, spre dezamăgirea altor mii de amatori bucureșteni, dornici de a se infiltra în Piaţă printre protestatari, pentru a reedita acel de pomină 10 august 2018. Pentru aducere aminte, pe 10 august 2018 se proiectase a avea loc în Piaţa Victoriei mitingul Diasporei, pentru care organizatorii ceruseră autorizaţie, declarând prezenţa a unui milion de diasporezi.

Cu două zile înainte, pe 8 august, organizatorii au cerut anularea autorizaţiei, renunţând la miting. Mitingul a fost confiscat de galeriile de fotbal, care au făcut ce ştiau mai bine, iar ce a urmat, este istorie. La miting au participat, alături de galerii, şi câteva mii de bucureşteni de bună credinţă, care au fost victime colaterale ale tradiţionalelor violențe dintre galerii și jandarmi.

Acum, bineînţeles, că pe canavaua protestelor fermierilor şi transportatorilor, înarmaţi cu lungi liste de revendicări justificate, s-au ţesut scenarii politice şi politicianiste, menite să ne facă a înţelege care ar putea fi organizatorii, ce urmăresc aceştia, ce urmăresc în mod real protestatarii şi ce urmăreşte Putin ca prezumtiv susținător.

Se pare că primul care a înţeles de unde bate vântul a fost premierul Marcel Ciolacu, care nu a avut altă reacţie decât să stea mai multe zile ascuns, după cortina scenei politice, într-o tăcere autoimpusă. În toate acele zile de tăcere, Marcel Ciolacu a fost dominat de îngrijorare la gândul că UE şi SUA vor sesiza inexistența unităţii dintre guvernanţii şi guvernaţii din România, în ce priveşte cauzele, justificarea şi consecinţele sponsorizării Ucrainei, „atâta timp cât va fi nevoie”, cum dictează interesul partenerului strategic.

Acest protest a devoalat faptul că politica guvernanţilor români, faţă de Ucraina, este în conflict flagrant cu convingerile protestatarilor şi a majorităţii românilor, că sponsorizarea Ucrainei este mai mult în interesul guvernanţilor şi mai puţin în interesul României.

Mai grav este faptul că şi în Germania, Polonia, Ungaria, Slovacia, Letonia şi Lituania s-au înregistrat proteste similare, cu care populaţiile respective şi-au sancţionat proprii guvernanţi, care promovează politici aventuriste după principiul „Scopul scuză mijloacele”. Scopul declarat este întrajutorarea Ucrainei, un scop mai mult decât lăudabil, dar în ce priveşte mijloacele de întrajutorare, acestea se limitează la sărăcirea Uniunii Europene, pe ansamblu şi în parte.

Niciun efort pentru pace, totul pentru război

Pentru guvernanţii europeni, inclusiv cei români, agresiunea Rusiei asupra Ucrainei nu a provocat convocarea vreunui colocviu, pentru găsirea unor soluţii de pace. Ba din contra, orice tentativă de pace a fost boicotată. În schimb, au avut loc o mulţime de colocvii, pentru a găsi soluţii de a sponsoriza prelungirea agresiunii Rusiei asupra Ucrainei.

Ultimul colocviu de acest gen, a avut loc zilele acestea la Davos (Elveţia) unde Volodimir Zelensky a prezentat un scenariu SF, intitulat pompos „Plan de pace”, cuprins în zece puncte, însăilate în aşa fel, încât să le facă inaplicabile în circumstanţele existente, încă de la prima citire. Ascultând planul lui Zelensky, participanţii la Summitul de la Davos, au făcut efortul de a mima consensul, restul rămânând ca în gară.

Singurii câştigători ai războiului din Ucraina sunt ruşii, care aşteaptă ca UE şi SUA să prelungească sponsorizarea Ucrainei, pentru că războiul este profitabil, atât pentru Rusia, cât și pentru SUA. Paradoxal, dar fluxul de ajutoare materiale şi financiare, pentru sponsorizarea Ucrainei, nu aduce această ţară mai aproape de pace, ci o îndepărtează chiar, iar Zelensky a pierdut capacitatea de a înţelege acest lucru.

Bruxelles-ul, în frunte cu Ursula von Der Leyen, o ţine langa cu cheta prin ţările UE, iar unii, ca Iohannis şi Ciolacu, se execută, plătind prompt, fără să ne întrebe. Ştiu ei care le este interesul. Interes care se dovedeşte acum că este potrivnic României şi românilor. O spun chiar protestatarii.

Ceea ce ni se ascunde de către guvernanţi, recte de către Iohannis şi Ciolacu, este faptul că acum, la Summitul de la Davos, României i se pregăteşte o lovitură periculoasă, numită „Acord de garantare a securităţii Ucrainei”, pe care România este chemată să-l negocieze cu Ucraina. Să nu creadă cineva ca „Acordul” a fost aprobat în prealabil de Parlament, care asistă pasiv de pe tușă.

Este a doua oară, în istoria postdecembristă a României, când ni se cere să-i asigurăm Ucrainei beneficiul siguranţei teritoriale. Prima oară a fost în 1997, când SUA a cerut preşedintelui Emil Constantinescu să semneze „Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina”, ipotecându-se astfel orice şansă ca România să mai emită pretenţii asupra teritoriilor Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herța şi asupra Buceagului, ocupate samavolnic de Ucraina.

Emil Constantinescu a semnat, motivând că SUA i-a promis că România va fi admisă în NATO în 1997, ceea ce a fost o mare păcăleală. În realitate, Ucraina avea nevoie de acel Tratat, pentru a fi ea admisă în NATO. După unii analişti, mai scrupuloşi, când este vorba de interesele României, semnarea acelui Tratat a fost considerată act de trădare naţională. Urmează acum un alt act de trădare naţională, la acesta limitându-se politica externă a României.

Guvernul României, între „protestul spontan” şi „protestul autorizat”

În mod cert, fermierii şi transportatorii români se confruntă cu reale probleme, accentuate şi de facilităţile acordate de autorităţile române fermierilor şi transportatorilor din Ucraina. Spun din Ucraina, pentru că s-a dovedit că fermierii ucraineni sunt în realitate americanii.

Guvernul României s-a declarat surprins de declanşarea protestului şi de conţinutul listei revendicărilor, subliniind că protestul nu a fost autorizat şi că lista revendicărilor nu a fost transmisă anticipat şi oficial guvernului.

Pe drept cuvânt, fermierii şi transportatorii români au considerat că autorităţile române sunt în totală cunoştinţă de cauză, privind tematica problemelor cu care ei se confruntă de multă vreme. În aceste circumstanţe, nu le-au mai înşirat pe hârtie, pentru a le transmite membrilor Guvernului în prealabil, dorind a-i scoate astfel din starea de servilism necondiţionat faţă de UE, faţă de NATO şi faţă de Ucraina.

Într-o recentă şedinţă de Guvern, convocată pentru a lua notă de desfăşurarea protestelor, premierul Ciolacu le-a transmis miniştrilor ca în negocierile lor cu protestatarii să nu se treacă de liniile roşii directoare, trasate de UE. Această condiţionalitate este un exemplu cras de ignorare a unei crize interne din România în favoarea rezolvării prioritare a unei crize interne a UE sau a crizei din SUA, printre care şi criza cerealelor din Ucraina.

Fără nicio avertizare prealabilă, fermierii şi transportatorii au declanşat o acţiune de protest, la nivelul întregii ţări, pretextând că fiind vorba despre un „protest spontan” nu mai era nevoie de o autorizaţie. Pe cale de consecinţă, protestatarii au considerat că sunt dezlegaţi de orice obligaţie, că au libertate totală de mişcare, şi în consecinţă autorităţile nu au niciun temei legal de a aplica interdicţii.

În realitate, autorităţile responsabile cu ordinea publică au interzis pătrunderea vehiculelor respective în Bucureşti şi în celelalte oraşe de pe traseu, motivând că fac aceasta în temeiul reglementărilor în vigoare, ceea ce nu era departe de adevăr.

Protestatarii au taxat această interdicţie ca pe un afront adus democraţiei. S-a tot făcut caz de faptul că fermierilor germani li s-au permis să circule cu tractoarele prin Berlin, dar nimeni nu ne explică dacă acţiunea lor a fost autorizată sau nu, ca să ştim despre ce model de democraţie vorbim.

S-a comentat foarte mult, ba despre interdicţii privind „dreptul la libertatea de circulaţie”, ba despre interdicţii privind „dreptul la libertatea de exprimare”, stârnind astfel o dispută aprigă în toate mediile, provenită din confundarea celor două libertăţi. Au apărut avocaţi din oficiu, pentru a susţine cauza protestatarilor, a căror pledoarii nu au reuşit decât să adâncească confuzia impardonabilă dintre „dreptul la libera circulaţie” şi „dreptul la libera exprimare”.

Din evenimentele care s-au derulat până în prezent, nu a rezultat existenţa vreunui caz de interzicere a libertăţii de exprimare în aceste proteste. Din acest punct de vedere, a fost libertate totală. Fiecare protestatar a avut libertatea să afişeze ce a vrut pe vehiculul lui sau a putut urca pe vehicul, ca să spună ce vrea, la portavoce. Pe fond, discuţia nu poate fi cantonată decât în zona „libertăţii de circulaţie”, aşa cum este definită de Constituţia României şi legile în vigoare.

Toate libertăţile şi drepturile sunt limitate prin lege, conform Constituţiei, nu există libertate totală nicăieri

Articolul 53 din Constituţia României prevede în mod expres că „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege”. În mai toate manifestările publice apar îndrumători autodidacţi, care amendează organele de ordine, atunci când acestea restricţionează dreptul de circulaţie, imputându-li-se, fie că încalcă Constituţia, fie că încalcă democraţia sau drepturile cetăţenilor.

În realitate, aceşti îndrumători voluntari nu fac altceva decât să incite la nerespectarea reglementărilor în vigoare, interpretând semidoct Constituţia. În România există Legea nr. 60/1991 republicată, care precizează, la Articolul 1, două lucruri: Primul, că libertatea cetăţenilor de a organiza adunări publice, mitinguri, demonstraţii şi manifestaţii este garantată de lege.

Al doilea, că aceste evenimente ce urmează a se desfăşura pe căile publice, pieţe sau alte locuri în aer liber se pot organiza numai după declararea prealabilă, conform legii. Declararea prealabilă atrage după sine autorizarea manifestaţiei, care nu poate fi refuzată decât justificat, tot în condiţiile legii. Autorizarea presupune încheierea unui protocol între organizatori şi autorităţi.

Declararea prealabilă este depusă la Primărie de către organizatorul oficial al evenimentului, căruia legea îi conferă o serie de obligaţii. La o astfel de manifestaţie autorizată, organele de ordine sunt obligate să participe pentru a asigura respectarea legii și protecția, atât a protestatarilor, cât și a celor care nu au tangențe cu protestele.

În cazul mitingurilor şi adunărilor publice spontane, nu se impune declararea prealabilă a acestora, acestea neavând nevoie de organizator. În articolul 3 din Legea 60/1991 sunt definite „mişcările spontane”, care pot fi manifestări cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau incinta sediilor sau imobilelor persoanelor juridice de interes public ori privat.

Legea 60/1991 are o lacună legislativă, nu prevede când se poate declanșa un „eveniment spontan” şi de acest lucru s-au prevalat până acum mulţi mitingiști, pentru a manifesta neautorizat şi a fi astfel derobați de obligaţia de a avea un organizator cu responsabilităţi.

A fost cazul de manual al „Mitingului Diasporei” din 10 august 2018 din Piaţa Victoriei, cu care s-a încercat, şi s-a reuşit, o mare diversiune, cu efecte nefaste asupra imaginii României. Cu o săptămână înainte, organizatorii mitingului diasporezilor au cerut autorizare pentru un milion de manifestanţi împotriva Guvernului Dăncilă.

Cu două zile înainte de eveniment, pe 8 ianuarie, organizatorii au renunţat la protest, dar mişcarea a fost confiscată de turbulentele galerii de fotbal, care nu au făcut altceva decât ceea ce ştiau să facă mai bine. Facebook-ul, ca organizator virtual, a scos şi el în stradă câteva mii de protestatari antiguvernamentali.

Au existat provocări şi violențe, cum numai în Franţa, Gemania şi SUA mai pot fi văzute, unde acele organe de ordine au fost recompensate. Doar organelor noastre li s-au deschis dosare penale. Până la definirea prin lege a unei „mişcări spontane”, pentru rezolvareaproblemei s-a apelat la jurisprudenţa CEDO.

Una care precizează că ceea ce poate caracteriza un „protest spontan” este faptul că acesta să fie o recţie imediată la un eveniment. Se precizează că reacţia să aibă loc la maximum trei zile după eveniment, altfel se impune obţinerea unei autorizaţii.

Prin organizarea unei manifestaţii nu pot fi încălcate drepturile altor cetăţeni, cum ar fi dreptul lor la libera circulaţie, dreptul de a li se asigura liniştea, protecţia şi siguranţa publică. Nicușor Dan, primarul Capitalei, nu a acordat actualilor protestatari dreptul de a pătrunde în Bucureşti cu utilajele şi bine a făcut în primă fază.

Legea era de partea lui. Prin această măsură, Nicușor Dan a dezamăgit acea armată turbulentă din Bucureşti, care profită de orice manifestaţie pentru a se infiltra, cu scopul de a compromite sau deturna obiectivele mitingului, dar şi de a atrage în conflict organele de ordine, pentru a greşi cumva.

Ulterior, primarul Nicușor Dan, a făcut dovada imaturității sale proverbiale, aprobându-i senatoarei Diana Șoșoacă, lidera Partidului SOS, să organizeze în București un miting de solidaritate cu protestatarii, pentru 5.000 de mitingiști cu 100 de tractoare și alte sute de camioane, pe care nu se știe de unde o să-i aducă, pentru că partidul ei nu are atâția membri.

Actualii protestari au declarat public că nu-i interesează inițiativa lui Șoșoacă, nu vor participa la acest miting, rămânând cantonați la Afumați. Actul iresponsabil al primarului bucureștean îi acordă acestuia postura de idiot util al senatoarei Șoșoacă.

Putem face o corectă analiză a recentelor proteste ale fermierilor şi transportatorilor, doar dacă pornim de la premiza că protestele nu au fost nici pe departe spontane, dar au fost justificate, iar Marcel Ciolacu, pe bună dreptate, a mai învățat ceva.