Femei si obiecte

Teatrul National Vasile Alecsandri din Iasi, oaspete obisnuit al Festivalului (am numãrat, n-a lipsit decît de la vreo sase-sapte editii, dacã datele din caietul Festivalului sînt exacte) vine de aceastã datã cu binecunoscuta Ivona, principesa Burgundiei, piesa lui Witold Gombrowicz. Piesa, scrisã în 1935 si uitatã cam tot atunci, este deci contemporanã cu operele lui Jarry, Ionescu, cu operele de tinerete ale lui Beckett. În pofida aparentelor, nu se revendicã din teatrul absurdului, ci mai mult din acel théître de la cruauté în legãturã cu care este citat atîta Antonin Artaud. Redescoperitã în anii ’50, ulterior perioadei argentiniene a autorului, piesa a avut cãutare si datoritã unui concept drag epocii ye-ye, acela de femme-objet. Dar dincolo de neputinta de a te opune cruzimii, incitatã si excitatã de lipsa de rezistentã, ea este mai ales o meditatie pe seama motivului literar – era sã zic mitului urban – al Cenusãresei, victimã sigurã, de altminteri, a suspiciunilor de la curtea printului sãu sarmant. Îndeobste, piesa este într-atîta subiect de montãri moderne, de facturã post-expresionistã, încît varianta ieseanã, pe liniile clasice pe care acest teatru încearcã sã le pãstreze, este aproape… revolutionarã. Si, ca sã vã mai comunic o impresie a mea, nu e exclus ca regizorul Ovidiu Lazãr sã fi avut în minte, atunci cînd a lucrat spectacolul de fatã, actorul-supermarionetã a lui G. Gordon Craig. Dar pe asta, desigur, n-o dau de bunã. Totul este „la vedere“, de la decor pînã la artificiile actoricesti, fãrã a se simti nevoia unei prestidigitatii regizorale ieftine. Reversul acestui procedeu este cã poate pãrea sec si incomplet, adicã deziluzionant, unui public oarecare, cãruia spectacolele de „fast, montare, lux“ îi iau cel putin ochii. De aici si deruta de la pauzã. Nelãsînd nici un „cîrlig“ pentru începutul actului doi, datã fiind si lungimea scenei dintre print, Ivona si curtean, autorii s-au lãsat singuri „descoperiti“, publicul sovãind în privinta interesului pentru aceastã a doua parte. Repet, un spectacol pentru un public cu o anumitã orientare culturalã. Actorii – bine. Catinca Tudose, în care am revãzut cu duiosie portretul leit al mamei sale din vremea studentiei mele, a jucat frumos, putin stîngaci, reactivitatea naturalã „dînd-o de gol“ în momente care erau construite tocmai pe inexpresivitatea ei. Aceasta, plus niste sarcini de joc prea încãrcate, stricau, de pildã, surpriza printului cînd întelege, fãrã sã-si dea seama bine de unde, cã fata s-a îndrãgostit de el. Din jocul actritei, asta era vizibil! „Greii“ distributiei, Sergiu Tudose (putin superficial), Monica Bordeianu (neschimbatã), Florin Mircea (foarte expresiv), Gelu Zaharia (remarcabil, absolut remarcabil în ambele roluri), Violeta Popescu, Silvia Popa si ceilalti au fost foarte „acolo“ în sugestia de bidimensionalitate, de rigi, dame si valeti din cãrtile de joc. Principele Filip (Cãlin Chirilã) nu avea efervescenta lui Dan Condurache din premiera bucuresteanã, dar a înteles corect rolul si a jucat bine agasata dezocupare a personajului. Simplificînd tragicomedia si bufonada shakespearianã, spectacolul a servit textul dar a dezavantajat teatraliatea. Nu a fãcut rãu; rezultatul era iluminant. Cam atît. Post Scriptum. În cronica de luni, promiteam sã-mi „seminarizez“ elevii, ce-au înteles ei din happening-ul de deschidere al teatrului Masca. M-am tinut de cuvînt. Mi-au spus, majoritatea, cã ar fi rãspuns telefoanelor ce sunau în desert dar… n-au avut curaj. Dumneavoastrã ati rãspuns? Bineînteles. Si ce v-a spus? Îi povestesc, discut ideea de provocare a spectatorului etc., ne lãmurim. Coda: doamna profesoarã, si… nu mai dau nici un spectacol asa… cu telefoanele prin copaci? À bon entendeur, salut!