Contactează-ne

Cultural

Eroi învăţători din Bicaz şi Valea Muntelui în Războiul Sfânt din vara anului 1941 (I)

Știre publicată în urmă cu

în data de

În noaptea senină a solstiţiului de vară, de 21 spre 22 iunie 1941, către ora 2,00, duminică 22 iunie a.c., în trenul Patria, oprit în Gara veche din Piatra Neamţ, în vagonul restaurant, generalul Ion Antonescu, ridicând cupa de şampanie, a rostit în faţa celor prezenţi o scurtă alocuţiune: „În această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea ţării şi de pe stindardele armatei. Peste puţin, în faptul acestei zile, armata ţării va primi ordinul de a trece Prutul, spre a împlini trupul ţării, aşa cum a fost de la Basarab“.

Peste căteva momente, Armata Română avea să primească celebrul ordin: „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!“. În zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, ora 03.00, aviaţia a început misiunile de luptă în spaţiul Basarabiei ocupată de armata sovietică, începând cu aceeaşi oră, a zilei de 28 iunie 1940. Vestea întrării în război a fost primită cu bucurie de întregul popor: Regele Mihai, Patriarhul Nicodim, Academia Română sau Mitropolitul Basarabiei au elogiat acţiunea armatei pe calea reîntregirii, pe calea idealului naţional. Patriarhul României, Nicodim arăta: „…Românii luptă pentru hotare şi pentru fiinţa neamului însuşi. Biserica deosebeşte 2 feluri de războaie: de cotropire şi de apărare. Războiul de cotropire este urâciune la Dumnezeu şi Biserica îl respinge.

Războiul de apărare, însă, este ordonat de însuşi întemeietorul Bisericii…“. Mitropolitul Basarabiei, Gurie Grossu declara la 11 iulie 1941: „Ca Mitropolit al Basarabiei, binecuvântez lupta sfântă ce duceţi pentru dezrobirea fraţilor basarabeni şi bucovineni…“ La 2 iulie au început acţiunile defensive pe tot frontul. Pe 5 iulie a fost eliberat oraşul Cernăuţi de Brigăzile 1 şi 4 Mixte, cu Batalioanele 3 şi 23 Vânători de Munte. La 7 iulie a fost eliberat oraşul Bălţi, de Diviziile de Infanterie 14 Română şi 170 Germană. Brigăzile 2 şi 4 Mixte munte au ajuns la vest de Hotin, iar Divizia 1 Blindată Română şi elemente înaintate ale Corpului 11 German, în faţa oraşului Moghilev.

Se elibera partea de Nord a Bucovinei şi Ţinutul Herţa. La 8 iulie a fost eliberat Hotinul de Brigada 2 Mixtă Munte, la 10 iulie Soroca, de Divizia 13 Infanterie Română şi la 15 iulie Orheiul de Diviziile de Infanterie, 5 Română şi 50 Germană. Toate vechi cetăţi de la Nistru ale lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt, puse pavăză Moldovei spre răsărit. La 16 iulie a fost eliberat oraşul Chişinău de Diviziile 1 Blindată Română şi 72 Infanterie Germană. În noaptea de 17 spre 18 iulie 1941, în locul Grupului de Armate General Antonescu s-a constituit Frontul de Nord şi Frontul de Sud, comandat de generalul Antonescu, cu misiunea de a elibera partea de sud a Basarabiei.

La 20 iulie a fost eliberat oraşul Cahul, de Corpul 11 Armată Român din Armata 4 Română. La 21 iulie Divizia 10 Infanterie şi Grupul 52 Cercetare şi Subunităţi de Infanterie Marină au forţat Dunărea la Ismail şi au eliberat Chilia, altă cetate Voievodală din sudul Basarabiei. Divizia 15 Infanterie a eliberat Tighina. La 26 iulie 1941 Divizia 1 Grăniceri a eliberat Cetatea Albă.

Apostolul: „Învăţători ai poporului şi eroi ai Patriei“

La 25 iulie 1941, Marele Cartier General al Frontului Româno – German, în comunicatul său, arăta: „Lupta pentru dezrobirea brazdei Româneşti din răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune“. Astfel s-au anulat efectele Pactului Ribbentrop-Molotov, cu privire la graniţa răsăriteană şi de nord a României. S-a făcut cu un greu tribut de sânge.

În cele 33 de zile de luptă, Armata Română a pierdut 24.396 ostaşi, din care 5.011 morţi, 14.898 răniţi şi 4.487 dispăruţi. Media zilnică a pierderilor, de 697 ostaşi, a fost cea mai mare decât cea din ulterioarele campanii din Est, de 540 în fiecare din cele 1.159 zile şi din Vest de 648 în fiecare din cele 262 zile luate separat, precum şi pe durata întregului război, de 1.421 zile, care a fost de 559 militari zilnic.

Eroii noştri au înroşit apele Prutului, Nistrului, au albit cu oasele lor tărâmurileBasarabiei şi Bucovinei. Ostaşul român a luptat pentru familia, vatra şi ogorul ce-i fuseseră cotropite prin viclenie şi forţă. Ostaşul cu epoleţi, comandantul de toate treptele, a fost inteligenţa scânteietoare şi voinţa neclintită a oştirii române. În luptă, comandantul a fost farul călăuzitor către care s-au îndreptat întotdeauna speranţa şi încrederea subordonaţilor. Ei toţi au binemeritat de la Patrie.

Şi locuitorii meleagurilor dintre Bistriţa, Moldova şi Siret şi-au adus contribuţia de sânge în „Războiul sfânt“ pentru „a dezrobi pe fraţii basarabeni de sub cizma bolşevică“. Date interesante şi pline de simţăminte patriotice le găsim în afară de documentele de arhivă, presă şi publicistica timpului şi în „Apostolul. Revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Neamţ“, anul VIII, nr.5, mai 1942, publicaţie al cărui număr a fost închinat „învăţătorilor eroi căzuţi pe câmpul de onoare“ din ţinutul de la poalele Olimpului românilor, Ceahlăul. În chip simbolic se spune în cuvântul „Învăţători ai poporului şi eroi ai Patriei“ de către directorul revistei, Mihail Avădanei, primul căzut dintr-un regiment de dorobanţi a fost învăţătorul Plt. T.R. Nicolae Tănasă, din fostul judeţ Roman, iar cea din urmă jertfă în faţa Odessei a fost învăţătorul Vlad din Târgu Neamţ.

„40 de eroi martiri ai credinţei creştine plecaţi din rândurile învăţătorimii nemţene“

În revista pietreană se aduce de fapt „prinosul nostru de adâncă recunoştinţă celor 40 de eroi martiri ai credinţei creştine plecaţi din rândurile învăţătorimii nemţene“.

În cuvântul părintelui Mihai Gavrilescu, reprezentantul „Corpului preoţesc“ cu ocazia „comemorării eroilor învăţători în războiul din anul 1941, cu prilejul adunării sale anuale în ziua de 29 martie 1942 (e vorba de Asociaţia Învăţătorilor din judeţul Neamţ – n.n.), se spunea printre altele: „…Dacă generaţiei Unirii i-a fost sortit să lupte pe meleagurile scumpului nostru Ardeal şi în tranşeele Mărăşeştilor pentru înfăptuirea idealului naţional, pentru care au sângerat strămoşii noştri, generaţiei tinere de astăzi i s-a lărgit cadrul jertfei: să moară pentru apărarea culturii universale şi a civilizaţiei creştine, păşind peste hotarele pământului strămoşesc şi să lupte pe stepele Nogaiului împotriva fiarei apocaliptice… Ca şi în războiul trecut, invăţătorimea nemţeană şi-a dat în prezent marea ei contribuţie de jertfă, în marea luptă pentru stabilirea unui echilibru în spatiul vital european… Biserica din judeţul Neamţ, în numele căreia am cinstea să vorbesc, îndeamnă la respectul şi onoarea datorată acestor eroi… Să luăm pildă de eroismul lor, iar sub candela credinţei noastre care să ardă pururea în răsăritul tuturor şcoalelor, numele celor 40 să stea icoană vie de luptă pentru credinţă…“.

Iată-i (nu la toţi cei înscrişi în publicaţia amintită se menţionează şcoala unde a funcţionat, locul naşterii, localitatea unde s-au jertfit, unitatea militară etc. – n.n.): Savinescu Gheorghe -Crăcăoani, Popescu Iorgu – Buhalniţa, Barcan Spiridon, Vasiliu I. Vasile – Certieni (Bârgăoani- n.n.), Vasiliu Gh. Vasile – Văleni, Darie Ioan – Cuiejdi, Găină Nicolae – Bicfazu Ardelean, Râhlea Ioan, Vasile Constantin, Frumusache Teodor, Pleoţii Mihai, Sorbală Pavel, Cojocariu Mihai – Dobreni, Gherasim D. Ioan – Ţibucanii de Sus, Cimpoeşu Petru – Broşteni (azi în judeţul Suceava – n.n.), Mustea Vasile, Catană Vasile – Ghindăoani, Crivăţ Al. Ioan – Ruseni, Stănciulescu Ioan – Cut, Oblon Nicolae – Mastacăn – Calu (azi Piatra Şoimului – n.n.), Lupaşcu Nicolae – Buhuşi (azi în judeţul Bacău – n.n.), Nanea Mihai – Răuceşti, Vuza Dumitru – Grumăzeşti, Vereşanu Dumitru, Bălan Nicolae, Popescu Virgil, Sandu Ioan, Vlad Vasile, Crişu Manoliu, Cotoşa Gheorghe – Hangu, Alexandrescu C. Tudoran Gheorghe, Fulger Constantin, Popa Laurenţiu – Cut, Simionescu Gavril, Grosu Teodor, Tuciuc Gheorghe, Irimia Nechita, Vlase Constantin – Bicaz şi Mitru Vasile – Taşca. (Continuare în ediţia de mâine, 9 aprilie 2021)

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Eroi învăţători din Bicaz şi Valea Muntelui în Războiul Sfânt din vara anului 1941 (II)

Știre publicată în urmă cu

în data de

Aşa cum ne-am propus, vom evoca figurile de eroi din zona Văii Muntelui, începând cu localitatea Bicaz, cu locotenentul în rezervă de Vânători de munte Constantin Vlase. Refugiat din Ardealul ocupat, în toamna anului 1940, învăţătorul a fost încadrat la Şcoala 1 Bicaz, unde a funcţionat tot timpul până la declanşarea războiului din iunie 1941.

Amintim că înainte de refugiu a fost învăţător la şcolile din Ticoş şi Bicazu Ardelean, judeţul Ciuc. Născut la 17 noiembrie 1910, în comuna Ghergheasa, judeţul Râmnicu-Sărat, la toate şcolile unde a funcţionat, Vlase a lăsat urme adânci, datorită conştiinţei cu care înţelegea să-şi indeplinească misiunea. Era un dascăl luminat, activ şi foarte muncitor, având gradul II în învăţământ. Căsătorit cu Veronica Vlase, tot învăţătoare, are un copil, Ovidiu.

Iată mai departe caracterizarea acestuia, în afară de cele spuse, precum şi sfârşitul în războiul sfânt: „În afară de activitatea misionară de învăţător, el a fost în toate satele pe unde a trecut comandant al Subcentrelor Pregătirii Premilitare, iar în Ticoş şi Bicazul Ardelean, a fost şi director de şcoală. În toate aceste situaţii, Constantin Vlase a dat strălucite dovezi de bun român şi bun gospodar.

În iunie 1941, a plecat, cu tot avântul lui tineresc, să- şi apere ţara de cotropitori, pe care îi ura mai mult decât oricare alţii. Când a căzut, în fruntea ostaşilor cu care plecase la luptă, le-a spus acestora: «Mergeţi înainte, băieţi şi nu uitaţi nici un colţ de pământ românesc»“, ne spune Alexandru Gh. Iliescu din Bicaz în revista Apostolul din mai 1942.

Vasile Mustea, Iorgu Popescu, Gheorghe Cotosa…

Avem a aminti de Vasile Mustea, sublocotenent de rezervă de Infanterie, fost învăţător la şcoala din Audia – Hangu. Caracterizat ca un tânăr inimos, Mustea „era un răsfăţat în cercurile cunoscute. Totdeauna la datorie, fiind stăpânit de un simţ al dreptăţii foarte dezvoltat.

Sârguincios şi mândru, în înţelesul bun al cuvântului, avea ambiţia totdeauna sa fie cel dintâi la datorie. A fost unul dintre cei dintâi jertfiţi pentru izgonirea duşmanului care ne călcase ţara. Tot în această regiune plină de istorie şi legendă „bun şi optimist întotdeauna“, învăţătorul Iorgu Popescu de la Buhalniţa, locotenent rezervă, scria de pe front celor rămaşi acasă în iunie 1941: „Măi puişorilor, dacă cineva mi-ar fi dat lumea întreagă nu m-aş fi simţit mai fericit decât mă simt când mă gândesc că eu cu 4 mitraliere şi vreo patruzeci de oameni făceam parte dintre cei chemaţi să reîntregim hotarul ce am avut“ Mândru de a-şi face datoria către Ţară, el cade la 8 iulie lovit de o schijă (nu se specifică locul – n.n.), pe mitraliera cu care trăsese toate cartuşele în duşmani.

Gheorghe Cotosa s-a născut la 21 aprilie 1916 la Hangu. După ce absolvă cursurile primare, se înscrie la examenul de admitere pentru Şcoala Normală de Băieţi din Piatra Neamţ, în anul şcolar 1928-1929. După ce o termină, va fi pedagog şi ajutor de secretar. După terminarea Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă, s-a întors la Şcoala Normală, continându-şi funcţia de ajutor de secretar, la care a adăugat de această dată şi cea de comandant al Subcentrului Premilitar Piatra Neamţ.

După cum ne relatează Ion Arnăutu, secretarul contabil al Şcolii Normale de Băieţi Piatra Neamţ, a plecat în luptă alături de Batalionul Vânători de Munte „despre care vorbea întotdeauna cu o admiraţie nemărginită“. Undeva, pe pământul scump al Basarabiei, în care dorea să fie învăţător, batalionul din care făcea parte a înaintat glorios şi zilnic, „Gică“, după cum era alintat de camarazi în intimitate, şi-a făcut pe deplin datoria. A căzut, ca şi alţii, în încleştarea cu trupele Armatei Roşii.

Şcoala din Taşca a fost numită Vasile Mitru

Vasile Mitru, fost şi el locotenent de rezervă de infanterie, a „păstorit“ ca învăţător şi director al şcolii primare din Taşca, fiind supranumit de colegi „Argint viu“, pentru energia sa. Din scurta sa biografie, mai reţinem că era un dascăl „totdeauna activ şi preocupat de şcoala sa“ şi a muncit toată viaţa pentru a o înzestra cu tot ce-i trebuie.

Şi-a construit un local de şcoală de toată frumuseţea, gospodărindu-l apoi cu toată grija pentru a putea servi de model satului său. Prin curajul de care a dat dovadă în luptele purtate pentru redobândirea teritoriilor strămoşeşti, Mitru al nostru îşi câştigase încrederea comandanţilor şi subalternilor. Nu întâmplător jertfa lui pe câmpul de onoare îndreptăţeşte şcoala, colegii şi mai ales pe tovarăşa lui de viaţă, d-na Virginia Mitru, să-i poarte cu măreţie amintirea lui nepieritoare.

În sfârşit, un alt erou din această zonă plină „de credinţă, de vitejie, de cărturărie şi de artă“, cum ne spunea fostul învăţător şi prefect de Neamţ, Leon Mrejeru, în „Eri şi Azi. Contribuţii la istoricul învăţământului primar din judeţul Neamţ. Revăzute şi completate“, Piatra Neamţ, 1940, p.1, este învăţătorul Nicolae Găină, sublocotenent de rezervă, originar din Bicazu Ardelean, de unde a venit în judeţul Neamţ în 1940 (comuna a fost sub ocupaţie horthystă – n.n.).

Se spune că era un tânăr „cu ochi albaştri de o strălucire uimitoare şi avea totdeauna o înfăţişare dârză şi plină de energie, iar în învăţământ ca şi în armată era iubit de toţi“ (nu este specificat în documentele cercetate şcoala unde a profesat, oricum tot în Neamţ – n.n.).

Iată o parte din caracterizarea făcută de camarazii de luptă, învăţătorii de pe front, care au luptat alături de acesta în cele 33 de zile de conflict dintre Prut şi Nistru: „Elevii lui erau totdeauna vrăjiţi de glasul lui dulce şi sonor.

În clasă, la N. Găină era o atmosferă de familie, pentru care elevii învăţau cu toată dragostea aşa că înrâurirea lui asupra elevilor se făcea din plin. În oştire era comandantul de pluton iubit de ostaşi, camarazi şi superiori. Ostaşii erau una cu comandantul, suflet din sufletul lui, urmat orbeşte oriunde şi oricând.

Cei rămaşi îşi amintesc cum îi ducea în luptă, prezent peste tot… Apoi îşi amintesc cu durere cum în toiul focului o schijă duşmană a lovit în frunte pe bravul lor comandant, care a murit în floarea vârstei (27 de ani – n.n.), cu mâna încleştată pe un proiectil de brandt, pe care şi mort l-ar fi trimis duşmanului“.

„Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea istoriei se vor înfăptui la ceasul sorocit, dar numai cu munca şi cu jertfele noastre“

De fapt, toţi învăţătorii din această vatră strămoşească, şi nu numai, au răspuns îndemnului fostului dascăl Leon Mrejeriu. Care spunea următoarele, la 10 septembrie 1940: „Recâştigarea pământurilor româneşti şi a fraţilor cari ni s-au răpit pe nedrept şi samavolnic în vara anului 1940 (28 iunie, 30 august şi 7 septembrie, aluzie la datele rapturilor teritoriale asupre Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa, Ardealului şi Cadrilaterului – n.n.) cere pregătire serioasă, educaţie sănătoasă şi solidă, muncă pricepută şi neîntreruptă, solidaritate neştirbită, ordine netulburată şi disciplină de fier. Cu superficialităţi şi glume nu se poate înfăptui nimic temeinic şi durabil…

Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea istoriei se vor înfăptui, de bună seamă, la ceasul sorocit, dar numai cu munca şi cu jertfele noastre ale tuturor. Şcoala românească trebuie să întreţie permanent în sufletele tinere icoana întunecată a nedreptăţilor ce ni s-au făcut şi să netezească drumurile care duc la realizările luminoase de mâine.

Imaginea tuturor românilor în hotarele fireşti ale neamului trebuie să fie icoana la care să ne închinăm de la pruncie până la înfăptuire, din rând în rând de români…“. Considerăm că previziunea, intuiţia eminentului dascăl, mai apoi prefect de Neamţ, a devenit un apostolat pentru „tagma“ învăţătorilor nemţeni, şi nu numai. Dovada: comportamentul lor în luptele aprige pentru glia din stânga Prutului. Cinste şi onoare pentru cei jertfiţi!

Citește știrea

Actualitate

Vis lucid, Marele premiu la Concursul naţional Milord

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ distincţia i-a fost acordată lucrarea Mariei Andronoiu, de la Şcoala Populară de Arte şi Meserii Vespasian Lungu din Brăila ■ şi artiştii nemţeni au obţinut premii la a cincea ediţie a Concursului naţional de arte plastice Nicolae Milord ■

Procesul de jurizare pentru desemnarea premiilor ediţiei a cincea a Concursului naţional de arte plastice Nicolae Milord 2021 s-a încheiat spre finalul săptămânii trecute, pedata de 25 martie. „Proiectul Centrului pentru Cultură şi Arte Carmen Saeculare, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Neamţ, care îşi propune promovarea şi afirmarea creaţiilor elevilor şcolilor de arte din ţară, precum şi o mai bună cunoaştere a creaţiei pictorului pietrean Nicolae Milord, s-a desfăşurat pe două secţiuni – grafică şi pictură“, au transmis reprezentanţii Centrului Saeculare.

Juriul care a decis premianţii din acest an a fost compus din scriitorul şi criticul Emil Nicolae, picrorul Ştefan Potop, preşedintele filialei Neamţ a Uniunii Artiştilor Plastici din România, Lucian Tudorache, artist plastic, vicepreşedinte al filialei Neamţ a UAP, Radu Cristian Macavei, artist plastic – coordonatorul activităţii Şcolii Populare de Artă şi Carmen Elena Nastasă, managerul Centrului pentru Cultură şi Arte Carmen Saeculare Neamţ).

În competiţie au intrat, anul acesta, optzeci şi nouă de artişti plastici amatori reprezentînd nouăsprezece şcoli de artă din întreaga ţară: Alba Iulia, Botoşani, Brăila, Braşov, Bucureşti, Cluj Napoca, Craiova, Focşani, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Satu Mare, Sfîntu Gheorghe, Sibiu, Suceava, Tîrgovişte, Tîrgu Jiu, Timişoara şi Piatra-Neamţ. Membrii juriului au decis ca Marele Premiu al Concursului naţional de arte plastice Nicolae Milord 2021 să-i îi revină Mariei Andronoiu, de la Şcoala Populară de Arte şi Meserii Vespasian Lungu din Brăila, pentru lucrarea intitulată „Vis lucid“.

Condiţiile desfăşurării concursului de anul acesta au fost unele speciale, date de actuala stare pandemică din lumea întreagă. Astfel, şcolile de artă din ţară nu au mai trimis fizic lucrările, precum a fost cazul celor patru ediţii anterioare, ci doar fotografii de calitate înaltă, jurizarea fiind făcută pe baza imaginilor recepţionate de organizatori. În comunicatul Centrului pentru Cultură şi Arte Carmen Saeculare au fost transmise şi opiniile membrilor juriului despre concurs şi concurenţi.

Opiniile membrilor juriului

Emil Nicolae: „Făcînd parte din juriu şi la celelalte ediţii, pot spune că m-am familiarizat cu nivelul învăţămîntului artistic, vorbind despre şcolile care au trimis lucrări. Eu n-aş spune că pandemia, pentru artişti, e o mare nenorocire.

Uneori e o binefacere, pentru că te obligă să meditezi, să fii mai puţin furat de tentaţiile exterioare artei. Sigur, a fost o dificultate pentru juriu să aleagă, neavînd lucrările fizic în faţă, aşa că a trebuit să ne rezumăm la imagine. Pe de altă parte, date fiind modalităţile de lucru propuse şi expresivitatea artistică, putem bănui talentul şi munca artiştilor. Ceea ce am constatat eu este faptul că ceea ce ne-au propus aceşti artişti în devenire are o calitate importantă. Cel puţin în privinţa premianţilor, consider că îi putem urmări mai departe, ei constituind deja o promisiune“.

Ştefan Potop a ţinut să-i felicite pe toţi participanţii „pentru că noi, juriul, am fost puşi în postura de a alege o poveste mai frumoasă bazîndu-ne mai puţin pe calităţile artistico-plastice, pentru că, aşa cum ştim cu toţii, arta trebuie apreciată nemijlocit“. Lucian Tudorache: „Arta în vreme de pandemie. De aici s-a plecat la această ediţie a V-a a Concursului Milord. Mă bucur că, vizionînd toate creaţiile înscrise în comptetiţie, am găsit lucrări bune şi foarte bune, lucrări cu un simţ al compoziţiei şi al culorii, cu o diversitate de tehnici, cu un rafinament al liniei grafice. Le urez succes atît laureatei şi premianţilor, cît şi tuturor participanţilor!“.

După cum arătam, Marele Premiu al Concursului Nicolae Milord 2021 i-a revenit Mariei Andronoiu, de la Şcoala Populară de Arte şi Meserii Brăila, pentru lucrarea intitulată „Vis lucid“. La secţiunea pictură Premiul I l-a abţinut Sulfiniţa Ailenei, pentru lucrarea „Timp încremenit“ – Şcoala Populară de Artă Piatra Neamţ); Premiul II: Daria Maria Aprotosoaiei – „Ferestre a la Gaudi“ – Şcoala Populară de Arte George Enescu din Botoşani, iar Premiul III: Roxana Vizitiu, pentru „Bocancul“ – Şcoala de Arte Octav Enigărescu din Tîrgovişte. Menţiuni au primit Mariana Chirilă – „Meditatie“ – Centrul Cultural Dunărea de Jos – Şcoala de Arte din Galaţi; Iuliana Cucu – Casa doctorului“ – Şcoala Populară de Artă Focşani) şi Ana-Maria Şerban – „Transparenţă multicoloră“ – Şcoala de Artă Bucureşti.

La Secţiunea grafică, Premiul I i-a fost acordat Georgianei Geanina Susanu pentru lucrarea „Riduri de viaţă“ – Centrul Cultural Dunărea de Jos – Şcoala de Arte Galaţi); Premiul II: Ioana Fetcu – „Portret de fată“ – Şcoala Populară de Arte şi Meserii Cornetti Craiova, iar cu Premiul III a fost răsplătiră Călina Nicilescu Veselu – „Now“ – Şcoala Populară de Arte şi Meserii Vespasian Lungu din Brăila. Menţiuni au primit Radu Covaci – „Lumina în fereastră“ – Şcoala de Arte Satu Mare; Tatiana Gabriela Popa – „Primăvara“ – Centrul de Cultură Augustin Bena Alba); Ioana Niculae – Centrul Judeţean pentru Cultură Prahova – „Hope“ – Şcoala Populară de Arte Ploieşti.

Citește știrea

Actualitate

O viaţă în slujba valorilor morale – „Interviu“ cu… Tata (2)

Știre publicată în urmă cu

în data de

26 martie este ziua în care Constantin Bârjoveanu, „Pisălogul“ drag romaşcanilor, s-a născut. Şi ar fi putut încă trăi şi ar fi putut picta, scrie, zbura cu deltaplanul şi ar fi putut să mai înveţe mulţi tineri să vorbească esperanto şi ar fi putut picta încă biserici şi grădiniţe. Şi cîte multe alte lucruri ar fi putut face acest om minunat!? Şi astăzi, Irina Bârjoveanu Vladu, fiica acestuia, profesoară la un colegiu din Reşiţa, stă, din nou la „taifas“, peste timp cu „omul nepereche“.

„Dragul meu tată, acordă-mi o clipă din infinitul tău ancestral, să stăm la «taifas», timpul să se oprească în loc şi, dacă s-ar putea, să rămînă aşa, nemişcat, cum rămîneam eu cînd tu îmi povesteai, pe băncuţa dintre trandafiri, în serile calde şi senine de iunie…“ îşi doreşte, cu ardoare, Irina Bîrjoveanu-Vladu.

(Flora ORDEAN)

EU: Ai fost şi profesor de limba esperanto la Cercul de Esperanto de la Biblioteca Municipală din Roman. Cum ai ajuns practicant de esperanto şi de unde ideea acestui cerc la care ştiu că ai avut extrem de mulţi cursanţi, de toate vîrstele? Cum ţi s-a părut să fii dascăl?

C.B.: (După o mică pauză, în care zîmbeste cald, cu ochii căutînd prin amintiri îndepartate, scrutînd depărtări temporale). Prin ’58 era o revistă săptămânală, tare interesantă, Rebus se chema şi eram abonat la ea. A apărut un articol despre Zamenhof, creatorul acestei limbi, un polonez de origine evreiească. Esperanto s-ar traduce prin „cel care speră“.

Dorinţa de a învăţa limba asta mi s-a aprins după prima lecţie şi în cîteva luni de zile deja o ştiam bine. Am mai găsit şi alte reviste, pur de esperanto-bulgăreşti, poloneze – am găsit adrese ale unor persoane din toată lumea, dornice să corespondeze – „deziras korespondi“, vezi ce bine seamănă cu româna? Şi, uite-aşa, tot corespondînd, mi-am perfectat vorbirea. (Vorbeste tot mai exaltat).

Iar ideea de a face un cerc, un club, mi-a venit de la prietenii de la Cenaclul literar, cărora, povestindu-le, le- am „deschis apetitul“ pentru nou. Eram singurul esperantist din Roman; corespondam şi cu profesorul Florian Bociort, de la Facultatea de Filologie din Timişoara. El m-a iniţiat ca dascăl, prin scrisori, că pe atunci erau puţini cei care aveau telefon. Mulţi tineri de la curs erau colegi de-ai tăi, de la liceu. (Mă priveşte cu reproş, o privire usturătoare care îmi pătrunde pînă în cele mai îndepărtate unghere ale sufletului).

Păcat că nu ai învăţat-o şi tu! Mi-ai fi dus munca mai departe! Ai avut profesorul oricînd la dispoziţie şi nu ai ştiut să te foloseşti de privilegiul ăsta… (Încerc să schimb subiectul, care devenea deranjant pentru mine şi pun următoarea întrebare).

EU: Dacă tot vorbim de esperanto, care a fost cea mai importantă realizare?

C.B.: (Ochii mari,albastri, răsfoiesc un munte de planuri duse la bun sfîrşit; oftează şi, după o scurtă pauză, răspunde). E greu de spus. Am multe lucruri pe care le-am făcut cu plăcere: şi expoziţiile, şi lucrările de la Conferinţele de esperanto, şi cursurile de la Cerc, şi publicaţiile, şi scrisorile. Dar, cel mai important lucru a fost traducerea Luceafarului lui Eminescu pentru revista „El Popola Cinio“. Ştii, e tare greu să traduci un titan într-o altă limbă, să-i păstrezi intactă ideea, mesajul şi să-i respecţi şi rima şi ritmul.

EU: Ai studiat tehnica zborurilor cu deltaplanul, ai construit chiar unul şi ai înfiinţat Clubul Aerodeltaplan Komet. Spune-mi, cum s-a înfiripat idila cu zborul?

C.B.: (Rîde, se înveseleşte, semn că-i place întrebarea; i-am ridicat mingea la fileu). Ehei, e multă vreme de atunci… Era revista „Ştiinţă şi Tehnică“ şi pe ultima pagină dădeau mereu tot felul de chestii interesante de construit, cu toate detaliile de care era nevoie. Aşa am găsit şi despre deltaplan. Stăteam, pe atunci, la casă, în cartierul Bălcescu. Anul următor am primit apartament, că se dădeau prin repartiţie, aici, în blocul turn, la etajul 7.

Ţii minte cînd am urcat pe bloc? (Cu gesturi ample, îmi descrie zarea). Cum se vedea, roată, tot oraşul, şi dealurile de la Gîdinţi, şi Siretul, şi Moldova, şi vîntul călduţ de septembrie abia mîngâia faţa şi m-am gîndit: ce grozav ar fi să zbor! Am făcut, la Bacău, cursuri de aerodeltaplanism, am obţinut brevetul de instructor. De aici, drumul a fost uşor: directorul de la UMARO a sponsorizat înfiinţarea, pe lîngă uzină, a Clubului Komet, am construit propriile noastre aparate de zbor, le-am omologat, am avut cursanţi, am fost la multe concursuri. Deci, pot spune că am fost şi profesor de zbor!

EU: Să ne întoarcem la pictură – prima ta iubire, pasiunea cea dintâi. Cum ai ajuns de la pictura laică la pictura religioasă? Care a fost momentul abordarii celei din urmă?

C.B.:(Se luminează la faţă, chipul îi capătă parcă o aură; împreuneză degetele, parcă spre a-i mulţumi lui Dumnezeu). Nu a fost un moment, ci, mai bine zis, o perioada de trecere. Toată viaţa am pictat natura, statică, moartă sau în tot dinamismul ei; am pictat clădiri istorice, am pictat construcţii vechi care, acum, nu mai sînt; pe locurile lor s-au ridicat birouri şi buticuri… (Priveşte în jos, cu tristeţe, căutînd, parcă, printre ruine…); am pictat în Deltă, prin Ceahlău, pe la Govora, da’ nu-ţi mai înşirui…

Am pictat şi lucruri banale care, într-o anume lumină, a apusului ori a dimineţii, căpătau ceva magic… Şi schiţe, multe schiţe… Îţi aminteşti, la Slănic, în albia rîului, pe bolovanii aceea ciudaţi? (Cum să nu-mi amintesc? După ce am pozat pentru schiţă tatei, cînd să cobor, am căzut în apă… şi nu aveam haine de schimb). Sutele de expoziţii mi-au întărit convingerea că pot şi mai mult. Mai pictasem la viaţa mea portrete, autoportrete, dar, după ce m-am pensionat şi am avut mai mult timp pentru mine, mi-am dat seama că L-am cam neglijat tocmai pe Cel ce mi-a dat acest har, pe Dumnezeu.

Întîmplarea a făcut să se renoveze biserica Sfînta Paraschieva, din Băceşti – Vaslui. Şi cum preotul de acolo era un vechi prieten, m-a rugat să fac eu renovările picturilor. Atunci a fost prima lucrare: studii de portrete de sfinţi, să nu semene între ei, studii de drapaje la veşminte, fresce ornamentate diferit. A fost o muncă grea, dar plină de satisfacţie sufletească. Nu am lucrat pe bani, că era o parohie mică şi săracă, dar cu oameni gospodari şi harnici.

Preotul paroh mă lua de la Roman lunea şi mă aducea acasă sâmbăta, dar veneam cu portbagajul plin cu de-ale gurii. Au urmat încă vreo opt biserici, capele şi paraclise: biserica Sfântul Dimitrie din Poeniţa – Neamt, Paraclisul Izvorul Tămăduirii de la Spitalul Nou din Roman, Paraclisul Adormirea Maicii Domnului de la Azilul de Bătrâni din Roman, Paraclisul Sfînta Filofteea de la Căminul de copii al Fabricii de Zahăr din Roman, Stema Sfintei Episcopii a Romanului, Paraclisul Sfîntul Nicolae de la Căminul de Copii din Roman, Biserica Sfîntul Nicolae din comuna Boteşti, Neamţ şi Paraclisul Sfîntul Andrei din Cartierul Muncitoresc din Roman.

(Oftează din adâncul sufletului său mare, ridică ochii spre cer, a mulţumire către Creator, apoi coboară privirea în gol,cu pleoape grele sub sprîncenele stufoase şi şopteşte). Am fost pensionar pentru o perioadă de timp scurtă, dar plină de bucurie…

EU: O ultimă întrebare: de ce ai plecat?

C.B.: (M-a privit cu ochi umezi, blajini, încărcaţi de dragoste părintească). Dumnezeu a considerat că misiunea mea pe acest pămînt s-a încheiat. M-a chemat la El, să pictez pe aripi de îngeri şi să scriu poezii pe strune de harpe cereşti.

A consemnat Irina BARJOVEANU – VLADU

Citește știrea

Trending