Emilia Amariei, o Vitoria Lipan a literaturii române contemporane

Citind cele două cărți de poeme „Datori cu o țară“ și „Nu ne mai vrea pămîntul“, apărute în anul 2017, la Buzău, semnate de Emilia Amariei, și mai nou, cartea de față, „Scrisorile destinului“, un cititor avizat își poate lesne da seama că asemănarea autoarei cu celebrul personaj al romanului „Baltagul“, de Mihail Sadoveanu, nu este o metaforă forțată, ci un adevăr bazat pe argumente ce se vor desprinde din rîndurile ce urmează. Poemele din cele două cărți o legitimează pe Emilia Amariei, ca o poetă de forță, o altfel de poetă, cum îmi place mie să spun. Ambele volume de poeme sînt parcă smulse din „Cartea vaerelor“ a Evangheliei mateiene (Cap. 25, vers 27): „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici…“. „S-a săturat de noi acest pămînt!“ strigă poeta, sătulă pînă în gîtul cuvîntului de nemerniciile lumii în care ne este dat să ne trăim viața. Strigătele din poemele Emiliei Amariei sînt strigăte colective, dar comunitatea e parcă legată la gură, și atunci poeta își ia inima în dinți, strînge pe buze toate gemetele, toate vaerele ei și le dă drumul în eter, în numele semenilor. Păcat că nu le aude cine trebuie, că sînt receptate doar de aceia care sînt pe aceeași lungime de undă, ființe de-o ființă cu autoarea. Cartea „Scrisorile destinului“ e o mică scriptură din marea Scriptură a literaturii române contemporane. Volumul este împărțit în 5 părți distincte, la fel cum sînt cele cinci degete ale unei mîini umane. Scrisori din America e alcătuită din epistolele unui prieten care își deapănă amintirile cu lux de amănunte, folosind cînd un limbaj comun, cînd unul cu tentații net literare, cînd utilizînd un lexic ușor alambicat. Pe alocuri, amintirile sînt de o melancolie periculos de amară, iar altele au o doză satirică molipsitoare. Autorul scrisorilor își descrie într-un mod lapidar trăirile din spațiul în care a emigrat cu mai mulți ani în urmă, America. Una peste alta, scrisorile din America se citesc cu interes, ele fiind și un mic documentar al anilor în care România era sub stăpînirea Puterii Populare. Capitolul intitulat „Amintiri din copilăria mea“, e o confesiune de suflet a autoarei, care, descinsă fiind din tărîmurile marelui povestitor Ion Creangă, propune cititorului o descriere a satului copilăriei, un sat moldav istoric, Borca. Emilia Amariei, scriitoare ajunsă la vîrsta matură a creației, povestește cu haru-i hărăzit de sus, etapele copilăriei, cu toate ale ei. Bunica, mama, tata, drumurle vechi și noi, femeile satului, obiceiurile de sărbători, sînt temele pe care se clădește narațiunea amintirilor. Nu sînt uitate poreclele utilizate în sat, Șchioapa lu’ Ciubotă, Drozmanoaia sau dialogurile neaoș moldovene, în dialecte interesante, necercetate îndeajuns de către etnologi. Borca Emiliei Amariei e localitatea nemțeană evocată de marii povestitori ai nației, Creangă, Hogaț, Sadoveanu, așezată pe Valea Sabasei, celebra locație din romanul mai sus amintit, Baltagul. Într-o secțiune a volumului, cea de-a treia, intitulată „Scrisori prețioase“, sînt redate scrisorile unui consătean și prieten al autoarei, ucenic al marelui poet Nichita Stănescu. Este vorba despre poetul optzecist, Aurel Dumitrașcu, trecut la Domnul, din nefericire, la numai 35 de ani. Textul scrisorilor, adevărate poeme în proză, ne demonstrează două lucruri: 1) că destinatarul era/este o persoană importantă, nu doar ca o cunoștință veche, dar și ca ființă care-i înțelege mesajul poetic și înaltele-i trăiri; 2) că scrisorile sînt documente de istorie literară. Valoarea scrisorilor lui Aurel Dumitrașcu este confirmată și de faptul că au fost publicate în prestigioasa revistă „Vatra veche“ (nr.4 (88) aprilie 2016, pagina 61 pe trei coloane). Emilia Amariei este o luptătoare, o eroină a propriei existențe și aici intervine comparația pe care am făcut-o în titlul prefeței, cu Vitoria Lipan. Obligată de succesiunea evenimentelor care s-au derulat în România după întîmplările din 1989, autoarea ia drumul pribegiei în speranța că viața îi va oferi un destin mai bun. N-a fost să fie! Socoteala din Ardeal nu s-a potrivit cu cea din inima cetății romane. În „Amintiri din Roma“, ne sînt prezentate dramele prin care trece, culminînd cu un accident care avea să-i schimbe radical viața. Povestirile, m-a asigurat autoarea, sînt adevărate și nu ficțiuni cum poate fi tentat să creadă lectorul. Emilia Amariei spune lucrurilor pe nume, fără menanjamente, nedisimulate, netrunchiate. Ei nu îi este teamă să spună adevăruri pe care partea bărbătească a scriitorilor doar le simulează. Le spune pentru că nu are ce pierde. A pierdut de prea multe ori, a pierdut aproape totul, dar a ieșit învingătoare pentru că i-a rămas intactă libertatea. Libertatea de a scrie. Trăiește în scris, nu din scris. Scrisul său e cutremurător. E o scriitoare de care literatura română contemporană avea nevoie. În „Chinurile unui copil adoptat“, Emilia Amariei redă întîmplări din copilăria unei prietene de suflet, aflată actualmente la Roma, amintiri dramatice care ne sensibilizează și ne întristează. Parcurgînd aceste rînduri învățăm să dăm alte valențe copilăriei pe care am avut-o fiecare dintre noi. Nici pe autoare nu au ocolit-o deloc necazurile, însă ca și Vitoria Lipan, ea se luptă cu răul și iese biruitoare. Se luptă cu nedreptatea și o supune. Așa cum am mai afirmat, Emilia, căzută de prea multe ori, s-a ridicat, s-a scuturat de praf și a mers mai departe. A mers iată, pînă la noi, la inima cititorilor pe care îi captivează. Cartea „Scrisorile destinului“, dar și celelalte două cărți de poeme, deja publicate, plus una în curs de apariție, nu ar trebui să lipsească din nicio casă unde mai trăiesc români adevărați. Lectură plăcută!

N.R.: Emilia Amariei s-a născut la 24 septembrie 1959, la Borca și a absolvit Liceul Mihail Sadoveanu. După căsătorie s-a stabilit în satul Idicel, comuna Brîncovenești, județul Mureș. Este membră a Ligii Scriitorilor, filiala Mureș, membră de onoare a Societății Culturale Apollon și a primit diverse premii literare.