Emilia Amariei: „Nu ne mai vrea pãmântul“ si „Datori cu o tarã“, douã volume de poeme cu timbru liric propriu

Emilia Amariei s-a nãscut la 24 septembrie 1959, în Borca -Neamt, pe Valea Bistritei Mijlocii. Aici a absolvit liceul. De la vîrsta de 20 de ani, prin cãsãtorie, trãieste în Ardeal, în judetul Mures, satul Idicel, comuna Brâncovenesti. Este membrã a Ligii Scriitorilor, filiala Mures si membrã de onoare a Societãtii Culturale „Apollon“ din România. De-a lungul timpului a publicat poezii în reviste importante precum „Flacãra“, „Transilvania“ si a fost distinsã cu mai multe premii. O vreme a cîntat si muzicã popularã. De multi ani lucreazã periodic în afara tãrii, unde cunoaste umilintele, durerile dezrãdãcinãrii si dispretul traiului printre strãini. Apãsatã de tristete, compune texte poetice laice si altele spre slava lui Dumnezeu, îndemnîndu-si semenii sã se întoarcã la divinitate, esenta existentei omenesti, fãrã de care nimic nu este posibil. Dealtfel, într-unul din poemele sale mãrturiseste cã, scriind, „Pleacã spre poarta Cerului/si nu poate sã fie atinsã nici de fulgere“. Emilia Amariei este autoarea a douã volume de poeme (Nu ne mai vrea pãmântul si Datori cu o tarã), publicate începînd cu 2015. Volumul „Nu ne mai vrea pãmântul“ apare pentru prima datã la Editura Nico din Tîrgu-Mures, fiind reeditat în 2017 la Editura „Liric Graph“ din Buzãu, alãturi de noul volum „Datori cu o tarã“. Are în lucru un nou volum, „Tãceri rãscumpãrate“. Poeta se înscrie într-un cerc mult mai larg de poeti care au absolvit în timp „Liceul Mihail Sadoveanu“ din Borca, între care si Vasile Gãinã, Aurel Dumitrascu, Radu Florescu, Mihai Niculitã, Vasile Cojocaru-Filipiuc si George Balan. Poemele Emiliei Amariei sînt rodul unui destin rîvnitor, fertil si luminos. Întelegerea mesajelor din versurile sale este înlesnitã atît de titlurile celor douã volume, cît si de cheile de interpretare oferite cu generozitate si sinceritate de însãsi autoarea lor care ne spune cã „Nu ne mai vrea pãmîntul cuprinde poezii pline de miez si rãni. Nu-mi propun ceva, nu vreau sã demonstrez nimic prin ceea ce scriu. Nu e decît o stare de emotie si revoltã ce bîntuie zilele mele, modul meu de a mã dãrui fãrã limite, cu toatã transparensa trãirilor spontane, nealterate de tipare“. Cît despre volumul „Datori cu o tarã“, Emilia Amariei se destãinuieste în cuvinte la fel de emotionante: „Cartea aceasta este o doinã de jale nãscutã din durerile românilor. Orisiunde m-ar fi purtat pasii, nicãieri nu am gãsit alinare decît în patria mea. Am scris, am gîndit, m-am rugat, am cîntat si m-am jeluit româneste. Am dus cu mine lut dar si spirit românesc. Poemul mi-a fost alinare, cînd dorul de tarã, de casã, de pãrinti, îmi ardea sufletul. Am adunat în fiinta mea toate lacrimile poporului meu si le-am transformat în poeme! Popor al meu, mult iubit, ti le dãruiesc cu toatã dragostea!“. Lectura poemelor din cele douã volume dezvãluie cititorului harul poetic îmbelsugat al autoarei, puritatea sufleteascã, sinceritatea, frãgezimea si naturaletea sentimentelor, acuitatea observatiei sociale si psihologice. Viziunea sa despre lume si viatã se regãseste în toate poemele reunite în cele douã volume. Dar, în cîteva texte poetice, îsi directioneazã aceastã viziune. Între acestea si poezia „Bat cuie…“ care deschide volumul „Datori cu o tarã“, în care poetesa îsi vede creatia ca pe o actiune truditoare care contribuie la îndreptarea unui „prezent tot mai subred/ Cu mers împleticit si- ncovoiat“, dorind ca fata tãrii sale sã devinã mai seninã. Remarcabilã în cele douã volume este diversitatea temelor si limpezimea versurilor. Tematic, sînt foarte bine reprezentate problematica religioasã, viata socialã, iubirea, prietenia, singurãtatea, amintirile din copilãrie, dorul de casã, de pãrinti de neam si de tarã. Aflîndu-ne în cîmpul existential al vietii gãsim de cuviintã sã trecem în revistã, în rezumat, cîteva poeme. Cel intitulat „Deschide, tatã, poarta…“ din volumul prim, dedicate pãrintilor dispãruti: „Deschide, tatã, poarta, eu am venit acasã/ Si-un lacãt pus cu lanturi sã intru nu mã lasã,/ Deschide, mamã, usã, am înghetat de frig!/ Nu mã aude nimeni? Nu auziti cum strig?// Chiar usile au lacãt, sînt zãvorîte toate /E-o liniste de piatrã si un miros de moarte. / A coborît pustiul prin curte, prin livezi/ Iar peste tot trecutul s-au asternut zãpezi“. Alte cîteva poeme sînt închinate pãrintilor („Mamã, floarea mea de crin“ sau „Tatã, floare de salcîm“): „Mamã, floarea mea de crin/ Mamã, cerul meu senin,/ Cum de ti-ai lãsat grãdina,/Cum te-a pãcãlit haina/Moarte, c-ai sã pleci putin?“ – „Tatã, floare de salcîm,/ Unde esti, pe ce tãrîm,/ Poate înfloresti pe-afarã/ Într-o altã primãvarã,/ Tatã, floare de salcîm“. Cu multã simtire româneascã si cu dragoste pentru limba noastrã, care dãinuieste din vremuri strãvechi, Emilia Amariei scrie mai multe poeme cu rãdãcini profunde în credinta crestinã. Cu Dumnezeu si cu Iisus se întîlneste pînã la contopire, fiindu-i mîngîieri sublime în suferintele si nenorocirile vietii: „Privesc spre Tine, Doamne, în fiecare zi,/ Si nu gãsesc cuvinte pentru a Te slãvi,/ E prea sãracã vorba sã spunã îndeajuns,/ Spre a putea pãtrunde în cerul nepãtruns.// Genunchii nu se pleacã prea des, în rugãciune,/ Prin mintea mea trec gînduri în herghelii nebune,/ M-a-mpresurat pãmîntul si-am rãtãcit cãrarea,/ Si printre-atîtea gînduri nu-Ti mai aud chemarea!// Nu-Ti pot distinge glasul cînd numele mi-l chemi,/ Sã fac rãscumpãrarea acestor rele vremi,/ Sã las îngrijorarea la crucea lui Iisus,/ Si sã-mi priveascã ochii numai la Tine, sus!“. Colectionarã de frumos, Emilia Amariei adunã în sufletul ei tezaurul sufletesc al unor prieteni (Aurel si Lorica) si cel de creatie al lui Mihai Eminescu si Adrian Pãunescu: „Eminescu a fost vesniciei sortit!/ Orisicît ati fi vrut, geniul sãu n-a murit!/ Voi vã duceti pe rînd, anonimi ignoranti,/Si rãmîneti pe veci niste bieti figuranti“. Lirica peisagisticã este si ea foarte bine reprezentã în cele douã cãrti. Poeme descriptive precum „Iarnã“, „De pace si de alb“, „Plouã“, „Alb liliac“, „Dealurile mele“, etc., exceleazã prin cromatica bogatã si legãturile puternice cu natura fermecãtoare, varietatea imaginilor vizuale, auditive, dinamice si tactile: „Mã-ntoarce dorul ne-ncetat, acasã,/ Eu sufletul acolo l-am uitat/ Aud cum curge apa rãcãroasã/ Si cerbii trec prin mine la iernat.// Mã duc peste poienile gãtite/ Ca si mirese-n flori de musetel/ Aud chiar cum bat caii din copite Pînã vibreazã coltul meu de cer“ („Acasã vesnicia-i mai frumoasã“) sau „Plouã între noi si lumea/Se scufundã-n somn adînc,/ Ploaie neagrã, ploaie deasã/ Ploaia ochilor ce plîng… („Plouã“). Lirica socialã este marcatã de atitudini transante, asa cum se întîmplã si în exceptionalul poem „Nu ne mai vrea pãmîntul“ („Vulgarii cersetori mereu cersesc/ Ei ne cunosc. O, suflete blazate,/ O mînã de întind, ne cuceresc!/ Le dãm si bani, si tel, si demnitate“.) sau „Manifest pentru România“ („Vai, Românie, plînge pãmîntul,/Plîng si bãtrînii tãi cei cãrunti,/ Te iau strãinii, te bate vîntul,/ Om fi noi prosti, dar sîntem si multi!“ sau „Nimic nu te-anfricat, nici dictatura,/ Nici lantul comunismului cel greu,/ Poemul tãu la toti le-nchise gura,/ Cãci ti-l soptea-n ureche Dumnezeu“. („Lui Adrian Pãunescu“). Se vede cã Emilia Amariei trãieste intens clipa, micile si mai ales, marile tristeti ale vietii contemporane distrugãtoare de destine. Semnificative pentru lirica patrioticã a Emiliei Amariei sînt poemele intitulate: „Binecuvînteazã, Doamne, România“ („Sunã cornul dacic sã rãsune glia/ Binecuvînteazã, Doamne, România!“), „Vlãstarii tãrii mele se duc si nu mai vin“ („Ti-e chipul ars de dor, mamã româncã,/E-o jale ca de moarte pe-al patriei hotar,/ Doar Dumnezeu mai poate durerea ta adîncã/ S-o vindece si neamul sã ni-l ridice iar“), „Patrie“ (Patrie, te- as frãmînta-ntre gînduri/ Si pe roata cerului te-as pune/ Cercul tãu de ape si pãmînturi/ Sã ia chip de doinã, dorul – nume“, „Dorul“ (Cum sã-nteleagã altii ce-i dorul românesc/ Cînd limba lor nu stie acest cuvînt divin,/ De-ar cãuta si-n stele, si-n lunã, nu-l gãsesc,/ Cãci dorul nu respirã în sufletul strãin!“. Poetesa Emilia Amariei este în plinã putere de creatie. O asteptãm cu noi poeme, pentru cã, prin cele publicate pînã acum, prin vocea liricã singularã, si-a dobîndit cu prisosintã un statut sigur în literatura românã actualã si nu numai.