Elvira SOROHAN – Un Om în Univers, un Univers într-un Om

Preambul de Anica-Daniela LUNCANU, de la Hogaş, eleva domnişoarei Olga Chiţu, Maestra foneticii…

Lupta seculară dintre Licee continuă. Nu în ambulatoriu, ci la masa verde. Ne referim la două Licee din Piatra Neamţ, respectiv Hogaşul şi Rareşul. Cine domină? Se pare că domină absolvenţii: mereu absolvenţii de…, dar acum informaticieni… Nu ştim încă. Intuiţia sau computerul? Olga Chiţu şi Mancaş sau matematicienii inovatori ai acestuia? Nu ştim, dar se pare că vom afla. Pană la urmă, totul se decide la Universităţi.

Et voilà!

Există în viaţa noastră anumite întâlniri cu oameni providenţiali care ne pecetluiesc destinul. Interacţiunea cu aceştia ţine de şansă. Le datorăm traseul evolutiv, schimbarea noastră profundă, împlinirea. De cele mai multe ori, nu reuşim să ne exprimăm mulţumirea şi recunoştinţa aşa cum se cuvine şi la timpul potrivit, dar o laudatio peste ani poate deveni un gest compensator. Mă simţeam parcă intrat într-un sanctuar al scriitorilor când am devenit student la Litere, într-un Iaşi mai puţin monocrom decât alte oraşe universitare din acea toamnă a lui 1989, ultimul an cu subiect unic la admitere şi concurenţă foarte serioasă în ciuda prezentului tulbure şi a viitorului incert. Nu mă deosebeam prea mult de alţi neofiţi, descopeream oraşul care m-a adoptat, îmi cunoşteam colegii şi profesorii, mă afundam în biblioteci, cutreieram anticariate şi librării, legam prietenii.

Pe zi ce trece, mă transformam, natural, fără efort, în homo legens şi ajungeam în centrul unei lumi în care esse est legere. Studentul la Litere trebuia să devină Cititorul, iar imaginea lui ar fi putut fi, de ce nu, Bibliotecarul lui Giuseppe Arcimboldo. Bibliografiile vaste de la cursuri ne impuneau trecerea de la o lectură liniară la una circulară, care implică recitirea, reanalizarea, de la lectura de plăcere la cea obligatorie, de la lectura informativă la cea hermeneutică.

Am văzut, am ascultat, am citit, am scris, am iubit şi am suferit şi… suferind, trăiam intens miracolul de a aparţine unei elite studenţeşti în care Magistrul devenit un veritabil mistagog ne aşeza pe anumite trepte valorice menite să ne crească stima de sine. Proba de foc pentru orice boboc de la Litere era în acei ani cursul de literatură română veche ţinut de distinsa profesoară Elvira Sorohan sau, cum i se spunea de către toată Facultatea, Doamna Sorohan, autoritate în domeniu, prezenţă unică şi inconfundabilă în spaţiul universitar şi cel cultural ieşean şi naţional. Sunt oameni care te marchează de la prima întâlnire, oameni care emană forţă intelectuală şi energie molipsitoare. În această categorie se plasează fără niciun dubiu Doamna Sorohan, model absolut pentru generaţii şi generaţii de studenţi. Profesoara noastră întruchipa acel tip charismatic de feminitate academică, având ca atribute incontestabile inteligenţa, erudiţia şi eleganţa.

Discursul sclipitor, limpede şi de o logică impecabilă, gestul parcă uşor calculat, dar deloc teatral, privirea atentă, scrutătoare, zâmbetul dozat care atenua nota de sobrietate, vocea cu inflexiuni aparte creau un spectacol veritabil în care studentul ajungea, fără să-şi dea seama, din spectator actor. Ideile nu erau expuse ex cathedra, Magistrul empatiza cu auditoriul, expunerea era presărată de întrebări ţintite, la care răspundeau cei mai curajoşi şi cursul lua adesea forma unui dialog viu, autentic, bazat pe încredere, pe respect reciproc. Nu ştiam niciodată când treceau cele trei ore alocate săptămânal epocii vechi a literaturii noastre, dar simţeam după fiecare întâlnire că am devenit mai bogat spiritual. Venisem din liceu cu prejudecata că perioada veche era anostă, înşiruire de date şi de evenimente. Ce surpriză însă! Discursul captivant al doamnei profesoare era mereu presărat cu paranteze iscusite ori cu trimiteri la alte epoci literare sau culturale. Nu era nimic forţat, cu supleţe Evul Mediu românesc se lega de Antichitatea greacă, de Renaştere, de Iluminism sau de contemporaneitate. Plecând de la grotescul prezent în cronica lui Miron Costin se ajungea atât de firesc la Umberto Eco şi la pictură, într-un inspirat dialog al artelor, iar în „Ţiganiada“ găseam ecouri nu doar din Homer şi Virgiliu, dar şi din Tasso, Casti, Voltaire etc.

Încercam să prind toate ideile, toate nuanţele din prelegerile Doamnei Sorohan. Luam notiţe schematic, dar eram nemulţumit de mine, căci mi se părea că mereu îmi scăpa ceva esenţial. Mă obişnuisem ca „acasă“, adică în camera mea de cămin, serile, să rescriu frumos, pe larg cursul. Aveam ca repere importante cărţile profesoarei mele despre cronicari, Cantemir şi Iluminism, pe care, grijuliu, mi le procurasem. Lucram febril la măsuţa mea pliantă mereu sufocată de tomuri, hârtii şi instrumente de scris. Treptat, căpătam o anume siguranţă, nemulţumirea iniţială începea să se risipească. Gândul că se apropia sesiunea (prima sesiune!) nu mai era neliniştitor. Căminul meu se afla în „Târguşorul Copou“, complex studenţesc destinat băieţilor de la Universitate. Zona era superbă, linişte, mult verde, în apropiere de Grădina Botanică, de Parcul Expoziţiei. Doar zgomotul regulat al tramvaiului aducea aminte că oraşul nu doarme.

Mi-a rămas întipărită în minte şi prima prelegere despre Cantemir. Doamna profesoară a făcut apel la „voioasa simpatie“ a auditoriului, trimitere la cuvântul de adresare către cititor din „Istoria ieroglifică“ a marelui umanist. După iscusita captatio benevolentiae, magistrul ne-a întors în timp, la cărţile şi la ideile enciclopedistului, primul popas fiind „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul“.

Apoi… în acelaşi amfiteatru „G. Ibrăileanu“ (III 11), o altă prelegere despre Cantemir într-o mohorâtă zi de noiembrie. Doamna Sorohan ne fascina cu povestea Inorogului şi, firesc, a făcut o paranteză despre pierderea unor repere morale şi despre pseudomodelele din lumea noastră. Cu nonşalanţă a punctat că va veni vremea când valorile autentice îşi vor recăpăta strălucirea şi vor sta pe soclul lor binemeritat şi a indicat printr-o uşoară mişcare a mâinii spre tabloul prea mic al lui Cantemir, aşezat în spatele amfiteatrului, în vreme ce falsele valori nu vor mai fi, arătând scurt spre tabloul de deasupra tablei…

Nu ne venea să credem, doar trăiam într-un regim dictatorial, unde, se ştie, libertatea cuvântului era îngrădită. Am admirat actul de curaj al profesoarei, dar, în acelaşi timp, ne-am temut de repercusiuni pentru dumneaei. Era un test şi pentru noi. Oare exista vreun turnător printre studenţii de la Litere? Iată o întrebare care stăruia. Nu îmi puteam imagina cuvinte denigratoare la adresa Doamnei Sorohan. Hârtia nu le-ar fi putut suporta. Ca filologi, înţelegeam mai bine greutatea termenilor. Cuvinte rostite, cuvinte asumate, cuvinte ascultate, cuvinte răstălmăcite… Cuvinte care mângâie şi vindecă, care confirmă, care provoacă şi transformă, care clădesc, creează punţi, dar şi cuvinte înveninate, care înjunghie şi rănesc, care ridică ziduri de netrecut ori deschid prăpăstii. Acestea din urmă erau cele mai periculoase. Următoarele întâlniri la curs au fost fireşti, respiram uşuraţi, nu era printre noi niciun delator…

Decembrie părea altfel, se simţea peste tot o tensiune. Apoi, într-o zi au apărut manifeste anticomuniste în cantina „Puşkin“, într- o dimineaţă pe soclul statuii soldatului sovietic din faţa Parcului Expoziţiei se scrisese un text îndrăzneţ, spre amuzamentul nostru, al studenţilor, dar până seara a fost acoperit cu vopsea, în altă zi, tabloul (din nou tabloul!) tovarăşului care trona pe fundal tricolor la intrarea în P 5, căminul de fete de la Litere şi de la Drept, a dispărut misterios, începuseră anchete, studentele dădeau declaraţii. În campusuri staţionau permanent maşinile negre… Am fost trimişi mai devreme cu o săptămână în vacanţa de iarnă. Era 17 decembrie!

Acasă, la Braşov, ascultând „Europa liberă“ am aflat că era jale la Timişoara! La puţin timp, gloanţele şuierau şi în oraşul meu. Peste câţiva ani, în 2003, am avut onoarea ca preşedinta comisiei pentru obţinerea gradului întâi să fie Doamna Sorohan. Ce emoţii! Deşi aveam nişte ani vechime (?!?!), redeveneam studentul prea timid de altădată. Nu ştiu cum au trecut cele patru lecţii asistate, intrasem parcă pe pilot automat. A urmat susţinerea lucrării, în sala de şedinţe a colegiului, în faţa colegilor şi a invitaţilor. În final, a venit „verdictul“ magistrului.

Îmi amintesc că am spus, spre amuzamentul asistenţei, că, dacă m-a lăudat un Leu, pot muri liniştit. Într-o discuţie informală, i- am relatat doamnei profesoarei despre episodul Cantemir şi tabloul, din amfiteatrul „G. Ibrăileanu“, dintr-un noiembrie cenuşiu… Şi-a adus aminte perfect, dar mi-a distrus un mit, acela al inocenţei noastre. Cuvintele aşternute zelos pe hârtie au devenit arme împotriva unui Om exemplar. Da, cineva a informat mai departe despre „abaterea“ cadrului didactic. A fost apoi chemată pentru explicaţii, dar timpul nestatornic i-a devenit aliat. Istoria îşi încheia un capitol şi deschidea un altul.

Astăzi nu mai sunt studentul privilegiat să audieze strălucitele prelegeri ale Doamnei Sorohan, dar i-am rămas un cititor fidel. Cărţile dumneaei, din ultimii ani, despre scriitori de azi şi de ieri, români şi străini, sunt rodul unei munci fără încetare, izvorâte dintr-o minte strălucită şi dintr-o pasiune debordantă pentru literatura de calitate. Ele devin o invitaţie la un „Salon literar“, unde „intră cine vrea, rămâne cine poate“. (Claudiu HORJEA)

Post scriptum la închiderea ediţiei: valoarea stă în OM. Restul sunt vorbe.

CASETA TEHNICĂ

„colecţia de azi – PORTRET“ este un proiect al Fundaţiei „C.M.IMAGO“. Astăzi: Anica-Daniela LUNCANU; Daniela NEAMŢU; Vladimir TESCANU; Mihai CIUBOTARU; Olga CHIŢU; Petronela CAIA; Mihaela ANTOFIE; Mihai BOTEZ; Ioan CRĂCIUN; Adrian-Pavel SANDOVICI; Ilie GÎNGA; Violeta Simina MOŞU; Valentin ANDREI; Dana M+NDRU – ACVARIA; Corneliu CALIN; Mariana OLTEAN TUDOSE; Cezar FILIP; Dan SOFRONIA; Dorin PLOSCARU; Gheorhe SIMON; Sorin MIHĂILESCU; Dumitru ILIOI; Cezar BACIU; Lucian VASILIU şi Corneliu MIFTODE. Din Lumină, Aurel DUMITRAŞCU, Ioan ZELENBISI; Constantin AVĂDANEI; Dumitru ROŞCA. ©foto: „Gruia“ – Braşov – Mulţumim revistei „SCRIPTOR“ a Editurii „Junimea“ pentru fotografia Doamnei Elvira SOROHAN. ©logo „colecţia de azi – PORTRET”: Lăcrămioara Genoveva OANA www.colectiadeazi.ro https://ro-ro.facebook.com/colectiadeaziportret/ http://cni.nt.edu.ro/colectia_de_azi/