Ei nu, nici chiar asa!

Mai zilele trecute, am citit (si rãscitit) un articol-rechizitoriu semnat de Maria Diana Popescu, intitulat „Casa de hiene a trãdãtorului Mihai“. Sã luãm aminte! Doamna Popescu nu este un fitecine. Este formatoare de opinie, conducãtoarea unei reviste-magazin cultural vâlcean, care poartã numele (usor alambicat prin liniuta de despãrtire din mijloc) zeitei Artemis, a vânãtorii. Sigur, D-sa vâneazã altfel, numai întâmplãtor, motivat, doar n-o sã-si risipeascã gloantele-cuvinte aiurea. D-sa apartine generatiei care nu a trãit (pe viu) perioada de frãmântare a Europei si a lumii de la mijlicul secolului trecut, care a culminat cu urgia rãzboiului si a urmãrilor sale. Nefericite pentru unii. Doamna Maria Diana Popescu se prezintã opiniei publice cu un chip serafic, suav si atât de luminos încât poti zice cã ti-ai putea aprinde inima ca de la flacãra Sfintelor Pasti de la Ierusalim. Doamna Popescu este, fãrã îndoialã, înzestratã de Dumnezeu cu cuvânt penetrant, de luat în seamã si, mai ales, doldora de culturã si cunoastere. La amãnunt. De la sine înteles cã, precum orice semen si persoanã care nu rãmâne indiferentã la ce se petrece în jurul sãu si al nostru, care militeazã activ si bãtãios pentru mai binele natiei si nu mai putin pentru viitorul ei, doamna directoare a revistei Art-emis are dreptul la opinie, are libertatea de a judeca trecutul si prezentul, de a initia dialoguri despre ce a fost si ce va sã vie ori sã fie. Ar fi un nonsens sã initiez o analizã, paragraf cu paragraf, a articolului D-sale, de altfel foarte bine documentat, transformat pe ici pe colo si în pãrtile esesentiale, într-un aspru rechizitoriu, în care îi trage de urechi, tintit, pe nume, pe cei care îndrãznesc sã judece altfel si sã aibã alte opinii decât ale Domniei sale. Tot nu am ajunge la un consens. Nu vreau sã mã erijez într-un întelept Solomon al vremurilor noastre, împãrtitor de dreptate. Dar nu pot sã nu mã opresc asupra îndârjirii cu care si-a construit, de la primul pânã la ultimul cuvânt, întreaga pledoarie, asupra urii concentrate si veninului (nici evocarea bâtei n-ar fi nepotrivitã), demne de scopuri cu mult mai nobile si cu care îi împroascã nu numai pe cei vizati, ci puzderia de oameni de valoare si de bine ai acestei tãri care, la vremea lor, au actionat cum au putut, în conditiile date, ca sã nu mai vorbesc de milioanele de victime nevinovate care îsi dorm somnul de veci în pãmântul tãrii sau departe de ea. Faptele lor, bune, rele, nu pot fi judecate cu instrumentele de astãzi. Prost, dobitoc sau îmbrobodit cum am fost, am crescut si mi-am trãit copilãria cu „trãiascã regele“, simboluri neclintite, alãturi de armatã si bisericã, singurele pe care le aveam. Nu le pot arunca la cosul cu gunoi al istoriei, ba am dreptul la respect. Nu poate veni nu stiu cine sã scuipe pe viata mea, sã-si verse lãturile peste ea. Nu existã un asemenea drept. Al nimãnui. Altfel spus, tonul si veninul fiecãrui rând vãduvesc autoarea de impartialitate si obiectivitate. Elementare. Intransigenta cu densitate de granit cu care trateazã realitãtile vremurilor pe care nu le-a trãit, nu sustin si nu sporesc valoarea opiniilor sale: „Gata, regele a semnat cu mâna lui abdicarea, s-a terminat, a încetat sã mai fie rege. Pentru vecie“. Nu si-a semnat abdicarea si Alexandru Ioan Cuza? Când cineva din familie si-a pus semnãtura pe hârtia prin care dona colectivului casa, pãmântul si toatã agoniseala, cum a fost? Când fratele meu a fost condamnat la 22 de ani de puscãrie si si-a stricat viata pentru totdeauna, fiindcã a toastat pentru rege si biserica ortodoxã românã, l-a întrebat cineva dacã vrea ori nu? De ce nu s-au opus? Nu aveau si ei dreptul la un glont sau la o groapã comunã, precum mii si mii de semeni de-ai nostri? Chiar asa? Apelul la artificiile ieftine de tipul tãrii care arde si a babei care se piaptãnã, la hienele care atenteazã la averea tãrii si la atâtea altele asemenea, nu o ajutã si nici nu o salveazã pe autoare. Rege întâmplãtor? Vremelnic? Nu suntem toti asa? Cã si-a pus coada pe spinare si a plecat, dupã ce ne-a vândut rusilor? E asa de greu de închipuit dramatismul acelor timpuri? Poate fi îndreptãtit cineva sã le ia peste picior, fãcând rabat la ratiune si la întelepciune? Sã avem pardon! Evocarea amintirii „maresalului trimis la moarte de regele cu decoratia lui Stalin pe piept“, este o impietate chiar la adresa maresalului. Nimeni nu mai poate hotãrî cine a avut dreptate, cine a fost îndreptãtit sã actioneze cum a actionat. Apropo de obiectivitate, o sfãtuiesc pe doamna Popescu sã citeascã volumul dedicat maresalului, scris si tipãrit în Israel. De cãtre cine? De Tesu Solomovici, despre care sunt convins cã doamna a auzit. Conationalii lui evrei nu l-au linsat, cum ar fi dorit-o, probabil, doamna Popescu. Într-o bibliotecã din Germania se pãstreazã servetelul de hârtie pe care Churchill, în timpul cinei cu Stalin si Roosevelt, trasa hãrtãnirea Europei în zonele de influentã care ne-a costat jumãtate de veac de dictaturã. Trebuie sã dãrâmãm biblioteca? Istoria se scrie cum se scrie, de cele mai multe ori cum dispun cei puternici, dominanti sau avuti, se scrie pe vietile si sortile a mii si mii de oameni. Dar nu poate fi cititã cu patimã, cu pistolul pe masa de lecturã ori de-andoaselea. Dar cu respect, da. Îmi pare rãu s-o afirm, doamna Popescu nu a reusit în demersul ei vitriolat, încrâncenat si, mai ales, inutil. Departe de noi sã negãm sau sã fim de acord cu aspectele criticabile sau meschine, circumstanbtiale, ale unor actiuni putin potrivite cu rangul si demnitatea unei casei regale. Care poartã stigmatul societãtii de astãzi. Dar luciditatea si cumintenia oricãrui demers nu trebuie abandonate, în dauna adevãrului aflat întotdeauna, undeva la mijloc. Un mijloc al naibii de greu de stabilit. Altfel, zicerea domnului Adrian Cioroianu cã „istoria este cea mai frumoasã poveste“ ar rãmâne o vorbã goalã.

Virgil RÃZESU – Piatra Neamt