EDITORIAL. Dupã 65 de ani, altã campanie!

Acum 65 de ani, România ataca Uniunea Sovieticã. Pe 22 iunie 1941, pentru noi începea al doilea rãzboi mondial. Cum se stie, România nu era singurã – ci parte dintr-o aliantã cu Germania lui Hitler. Conducãtorul de atunci al armatei si al statului, generalul (apoi maresalul) Ion Antonescu a dat un ordin ce a mers la inima multor români: trecerea, spre Est, a Prutului, era vãzutã ca o rãzbunare pentru cedãrile teritoriale cãtre URSS, pe care România le admisese în iunie si august anul precedent. Începutã cu avans rapid, campania din Rusia nu a decurs bine. Armata hitleristã era, la început, favoritã sigurã: acea armatã – cea mai teribilã fortã pe care, pînã în acel moment, o cunoscuse istoria! – care înfrînsese Franta si care fãcea sã tremure Anglia zi si noapte, cum oare s-ar fi putut opri din marsul sãu triumfal în fata unei armate sovietice prost echipate si prost conduse de ofiteri numiti politic? Si, totusi, marea surprizã s-a produs. Armata germanã, „invincibilã“ la început, urma sã fie spulberatã acolo unde, un secol si mai bine înainte, fusese înfrînt si marele Napoleon: în stepa rusã, pradã iernii si hãrtuielilor eroicilor soldati sovietici. Nu trebuie sã ne ferim de cuvinte: acesti soldati sovietici, care dupã 1945 aveau sã comunizeze o jumãtate de continent, cei care aveau sã facã violuri si furturi de-a lungul drumului (dupã 1943) de la Stalingrad spre Berlin, au luptat ca niste eroi cîtã vreme si-au apãrat tara. Intratã în rãzboi în aceastã zi de iunie, acum 65 de ani, si armata românã a luptat o vreme pentru vechile granite ale tãrii-mamã – pînã la Nistru. Dar a trecut si dincolo. A fãcut bine Antonescu depãsind acest perimetru? Rãspunsul, singurul legitim: nu putea face altceva. Cînd esti într-o aliantã, nu te poti opri unde vrei tu, la jumãtatea drumului, dupã ce ti-ai vãzut sacii (tãi) în cãrutã. Problema e alta. Cele douã mari acuze – reale – la adresa lui Antonescu privesc: 1) tratamentul pe care statul român se pregãtea sã-l rezerve, dupã model german, unor minoritãti si 2) faptul cã, pe 22 iunie 1941, România a intrat în rãzboi alãturi de Hitler, fãrã sã aibã semnat un singur act oficial cu Germania. În primul rãzboi mondial, marele român care a fost Ionel Brãtianu a tratat doi ani (1914-1916) cu aliatii pînã ce a gãsit termenii ideali pentru intrarea în foc a tãrii. Antonescu a intrat în rãzboi pe simplul cuvînt de gentleman al lui Hitler – care nu era tocmai genul ideal de gentleman! De reflectat la aceastã gresealã. Acum, România este în fata altei campanii, diferite: aderarea la UE. Nu mai e nevoie de arme, ci de creiere. Nu atacãm pe nimeni, ci lãsãm, de bunãvoie, sã ne „cucereascã“ un model european. Dar morala rãmîne: pentru orice decizie trebuie sã avem documentul de rigoare si, mai ales, mereu trebuie sã fim atenti la ceea ce semnãm în numele tãrii. Istoria nu se va încheia în 2007. Si s-ar putea ca generatiile viitoare sã ne judece, dupã cum si noi judecãm faptele gresitilor nostri de acum 65 de ani