Durerea e-n noi si cerul deasupra noastrã…

A cincea zi a festivalului National de Teatru de la Piatra Neamt ne-a adus spectacolul „Direct din Amsterdam: Annee Frank“ , în regia lui Alexander Hausvater. O reprezentatie cu o constructie de fortã care nu poate lãsa pe nimeni indiferent, dimpotrivã, ne pune pe gînduri. Subiectul, politica de suprimare a evreilor de cãtre natiunea germanã, determinã o pozitionare diferitã a spectatorului fatã de ceea ce se petrece pe scenã; cunoasterea unanimã a subiectului pus în discutie face ca publicul sã fie interesat nu de text, ci de felul cum e valorificat din punct de vedere regizoral. Din acest unghi spectacolul pune o problema foarte importantã: raportul dintre individ (în acest caz natiunea evreiascã) si istorie. Dacã un om fãrã istorie este un om fãrã identitate, acum aceasta-i rãpeste dreptul de a exista, îl anihileazã prin arbitrariul sãu conjunctural orb. În subsidiar se mai trage un semnal de alarmã în privinta Puterii ca Formã de Distrugere atunci cînd e unilateral acaparatã. Spatiul de joc care are profunzime si perspectivã date de decorul lui Constantin Ciubotariu (fiecare personaj are propriul pat de suferinta care este întotdeauna altfel) gãzduieste imagini filmice care redau în detaliu suferintele, abuzurile la care sînt supuse familiile de evrei: Frank si van Daan. Prezenta ofiterului SS care apare traversînd sala de spectacol, dar si fundalul sonor produc o electrocutare a publicului. Întreruptã de stirile de la BBC, suferinta este însotitã de o muzicã tînguitoare, care parcã nu se mai sfîrseste. Elementele sonore sînt ca o amenintare continuã a vietii evreilor, care vor fi pînã la urmã descoperiti si deportati la Auschwitz. Unii totusi vor avea încãpãtînarea sã repete cu obstinatie: „Oamenii sînt buni!“ Timpul reprezintã o coordonata importantã a spatiului scenic. Vocile personajelor înregistrate pe magnetofon (ele aproape nu mai au grai; durerea e mutã) leagã trecutul cu timpul prezent si viitor – sugestii redate printr-o masinã de scris care consemneazã totul : Iubirea si Ura, Oroarea si Candoarea. A doua parte a spectacolului e mai clarã decît prima. La început e o îngrãmãdire de situatii care rezumã de fapt esentialul a ceea ce ulterior va fi dezvoltat. Si tocmai pentru cã în acest spectacol nu era nevoie de aluzie, ci de concretete sînt momente cînd abuzurile fizice devin violente si poate fortate?… Dar si despre acest tip de suferintã era vorba si pe spectator trebuie sã-l doarã. Spectacolul sfîrseste ata cum a început: într-un mod neconventional. Spectatorii si actorii ies impreuna din sala de spectacol în fata teatrului unde reflectoarele sînt puse pe actorii care vor fi luati de o masina ce duce spre Auschwitz. Remarcabil cum spectatorul se lasã condus pînã la final de conventie, avînd poate sentimentul cã si el merge pe acelasi drum cu personajul.